TUDOR OCTAVIAN – Inventatorul de subiecte

Pamfletul și tableta ca show
Cu aceeași dezinvoltură creativă, Tudor Octavian inventează un alt subiect, așternând pe hârtie un „curriculum vitae” din cuvintele memorabile aparținând altora (Viața mea, în lozinci și citate).
Și-așa, el ne informează că s-a născut pe când era în vogă sloganul „Trăiască patria și căpitanul!”, și-a trăit tinerețea la umbra cugetării adânci „Știi precis că ai scăpat de un sifilis vechi, numai după ce contractezi unul nou” – cugetare extrasă din gândirea marelui dermatolog rus Leibovici – pentru ca să înceapă a încărunți odată cu vorbele de duh ale unui intelectual anonim, în timpul unei cuvântări susținute de Ion Iliescu: „Încă unul care ne crede proști.”
Același show spectaculos, bazat pe o sclipitoare gimnastică a minții, este pus în scenă de Tudor Octavian când se referă la adeverințele de geniu, eliberate cu mare lejeritate sportivilor noștri, de către înguștii comentatori sportivi. „Datorită secției sport a televiziunii române, țara noastră raportează cu mândrie câteva genii ale balonului, pe sezon.”
Și, pentru ca ironia să fie devastatoare, autorul schimbă, dintr-o simplă rotire cerebrală, punctul de vedere, pentru a constata că „Michelangelo e un fel de Maradona al sculpturii”, iar „Capela Sixtină se poate compara, în ce privește frumusețea și amploare concepției, cu golul dat de Ilie în insulele Feroe” (Adeverință de geniu).
Nicio crispare nu este vizibilă în scrisul lui Octavian, nicio încrâncenare. Nimic din Mihăieș, nimic din C.T. Popescu, pentru a nu mai pomeni de rudimentarii Vadim Tudor, Eugen Barbu sau de urmașul lor legal, Vlad Hogea.
Tonul lui Octavian este detașat, de profesor cu doctoratul în pamflet. Cu creta roșie în mână, el e maestrul care le explică elevilor. Și chiar dacă s-a asociat cu pagina întâi a unui ziar angajat precum „România liberă”, a cărui orientare de dreapta este aproape declarată, din scrisul său nu răzbate nicio simpatie, nicio idee preconcepută (spre deosebire, din păcate, de Alex. Ștefănescu, membru de frunte al Partidului Național Țărănesc, sau de Mircea Mihăieș, ale cărui idiosincrazii și afinități sunt vizibile în tot ce așterne pe hârtie).
Până și atunci când caută să elucideze un subiect delicat – Cum și de ce se îngrașă politicienii – fără a face vreo discriminare între politicienii de dreapta și cei de stânga, Octavian trage o concluzie democratică, imparțială: „Când se împlinesc, politicienii seamănă la față și la trup cu parizerul proaspăt”. Situație care nu se cuvine să-i insulte, ci să-i flatezee, deoarece „pentru alegători, parizerul e ceva sacru.”