TUDOR OCTAVIAN – Inventatorul de subiecte

Un taifun numit Brucan
Chiar și atunci când, cu titlu de excepție, Tudor Octavian se încumetă să scrie un pamflet „la persoană”, el o face într-o manieră surprinzătoare și rafinată, capabilă să stârnească până și amuzamentul „victimei”, dacă aceasta se bucură de o inteligență peste medie.
Un astfel de eșantion, adresat politologului Silviu Brucan, ia chipul unei scrisori deschise, formă veche și omologată a pamfletului, sub eticheta Delațiune, pentru a dezvălui din start intenția autorului de a „turna” pe cineva la forurile abilitate.
Și iarăși cuplul siamez – format din conjugarea inteligenței cu talentul – al lui Tudor Octavian îl contrariază pe cititor, fiindcă el nu se referă nicio clipă la calitatea de diagnostician al României, calitate prin care s-a impus Brucan în societatea noastră actuală.
Nu este analizată, bunăoară, sumbra prorocire brucaniană, care a făcut o serioasă vogă după 1990, conform căreia țării noastre îi vor fi necesari 20 de ani pentru a se dezmorți din leșinul comunist. Nu este luat în discuție nici trecutul nomenclaturist al lui Silviu Brucan, unul dintre potentații vechii societăți comuniste, care s-a bucurat de toate favorurile unei poziții privilegiate.
Nu, nimic din toate astea nu are în vedere turnătoria lui Octavian. Ceea ce aduce el în discuție, prin plângerea adresată tuturor ambasadelor din București, este calitatea de mîncău public și nesătul al lui Brucan, care, la toate recepțiile oficiale oferite de reprezentanțele diverselor state, „sosește întotdeauna primul și, indiferent de politica țării în chestiune față de România, rade tot.”
O calamitate este Brucan, un taifun, un cutremur și-un stol de lăcuste într-o singură persoană. Un om cu stomacul de capacitatea rezervorului de combustibil al unui TIR, un înghițitor de vocație, care nu lasă în urma sa decât „salată și scobitori”.
Fericită împrejurare pentru ca noi să remarcăm o perfectă punere în practică a cuvintelor lui Henri Bergson: „Vom obține întotdeauna un efect comic, transpunând exprimarea naturală a unei idei într-un alt ton” .
O delațiune serioasă are însă nevoie de exemple concrete privind apetitul brucanian. Tudor Octavian nu se sfiește să le ofere, spre deliciul lectorului său. „La recepția dată de Coreea de Sud, în semn de respect pentru mersul democrației la noi, s-au servit sărmăluțe. Domnul Brucan s-a dus primul la platou și, ca lupul din „Capra cu trei iezi”, gogâlț, gogâlț, a înghițit pe nemestecate toate sarmalele cuvenite opoziției.”
Și recitalul, de o mare finețe ironică, merge mai departe, cu recitalurile de ingurgitare de la ambasadele Canadei, Chinei, Columbiei, Olandei, unde Brucan și-a pus în valoare pofta sa neostoită.
Totuși, ce-i de făcut? Un pamfletar care se respectă nu e un simplu contemplator al dezastrelor aduse de un ciclon personificat de politologul Brucan. Datoria pamfletarului, de la Smerita jalbă a lui Swift încoace, e să găsească soluții în situații de criză, soluții pe care să le ofere societății, cu generozitatea caracteristică naturilor superioare. Căci, iată, „vine toamna, vin recepțiile de sezon”, iar ziaristul român are leafa insuficientă și necesități de nutriție, pe care nu și le poate calma, din pricina ciclonului deja pomenit.
Se vede însă că Octavian n-a stat cu mâna-n sân: soluția, adaptată modernismului vremurilor noastre civilizate, e la mare distanță de cruzimea afișată de Swift, care propunea sacrificarea copiilor din Irlanda, pentru a scăpa de povara lor și a-i preface într-un aliment la îndemână. Soluția e în buzunarul său, mai precis la finele delațiunii sale, pe care o încheie ca un veritabil profesor de pamflet. „De aceea, declar deschis anul internațional de luptă contra lui Silviu Brucan.”
Orice alt cuvânt este în plus.