TUDOR OCTAVIAN – Inventatorul de subiecte

O demonstrație de inteligență și rafinament
Tudor Octavian este un nume consacrat al publicisticii actuale din România. Tudor Octavian reușește să facă, din pamfletele și tabletele sale publicate în presa cotidiană de după 1990, un adevărat spectacol, un show luminos de inteligență și rafinament.
A început pe prima pagină la „România liberă” ( cu rubrica Dus-Întors), a continuat pe ultima pagină la cotidianul „Național” (sub titulatura Scriitor la ziar), pentru ca, din 2004, să treacă la „Jurnalul național” (Scriitorul de la pagina 3). Peste tot, prezența sa ca autor a fost zilnică. Conștient că implicarea în sport aduce notorietate, Octavian susține, în paralel, o tabletă săptămânală în „Gazeta sporturilor”.
O antologie a publicisticii sale din „România liberă” (antologie realizată din mai bine de o mie de texte) a fost editată sub titlul Tratat de înjurături . Într-un cuvânt înainte, care constituie de fapt o tabletă-preludiu, autorul își denumește produsele jurnalistice „povestiri de ziar”, încadrându-le în domeniul mai vast al „literaturii de ziar”.
Tot în acest preambul, Octavian mărturisește câteva din dificultățile muncii sale, neuitând micile și inerentele compromisuri, care contrazic idilismul aparent al profesiei. Într-un ziar, ne spune autorul, oricâtă libertate ai deține în mod aparent, ești sub o continuă supraveghere. „Scrii ce vrei, totuși sub control. Te controlează tirajul, cititorul, locul în pagină. Te țin sub veghe deprinderile dobândite în cărți mai vechi, autorii preferați, dorința de a scrie mai bine ca-n ziua precedentă.”
Așa se prezintă Tudor Octavian, ca un perfecționist. Exigent cu cei din jur, dar în primul rând cu el însuși. Un perfecționist care, asemeni lui Caragiale, nu uită niciodată cât de mult îi datorează ziarului, și de aceea evită să se plângă de sclavia unei rutine extenuante, cum este scrisul zilnic. „Cu vremea, după ce publici sute de articole, o seamă de servituți devin plăceri”, mărturisește el, cu finețea ce-l caracterizează.
E o precizare importantă, dar inutilă, fiindcă plăcerea, am putea spune chiar voluptatea de a scrie este evidentă în fiecare slovă, încredințată hârtiei de Tudor Octavian.
În aceeași măsură cu desfătarea personală, el dorește ca textul său nu doar să-l încânte pe receptor, ci să-l prindă ca-ntr-o capcană. Octavian pare uneori că pândește reacția cititorului, că-i înregistrează și cuantifică orice zâmbet, orice grimasă, un eventual căscat de plictiseală al acestuia fiindu-i echivalent cu o catastrofă. La niciun „prozetar” modern nu am găsit o mai fidelă punere în practică a cuvintelor clasicului ceh Jiri Mařek: „Sunt de acord cu dumneavostră că a povesti întâmplări nu este o îndeletnicire prea plăcută. Asta înseamnă să țeși din umbre și slove o funie cu care să-l tragi pe cititor după tine.”