TUDOR OCTAVIAN – Inventatorul de subiecte

Caricatura, consoarta credincioasă a pamfletului
La fel ca Alex. Ștefănescu în volumele lui de publicistică, și Tudor Octavian, pentru a crește efectul de delectare al textelor proprii, alege să le completeze cu ilustrații caricaturale. E aici acea direcție intuită, de la bun început, de pionierul Heliade-Rădulescu, cel care-l completa pe-al său domn Sarsailă cu imagini caricaturale, crescând astfel efectul satiric al textului.
Desigur, o caricatură izbutită poate fi mai mult decât o imagine complementară. El poate aspira la statutul de pamflet de sine stătător.
„Cel mai teribil pamfletar imagistic” îl numea N.D. Cocea pe Iosif Ross, etalonul caricaturii interbelice. Un ieșean plecat, ca atâția alții, de la Colegiul Național (actualul colegiu „Mihai Sadoveanu”), pentru a colabora la titluri precum „Rampa”, „Facla” și apoi la „Adevărul” și „Dimineața”, unde publică zilnic cel puțin cinci-șase desene, din 1921 până în 1937, când cele două mari gazete sunt interzise de guvernul Goga-Cuza.
Dar dacă Alex. Ștefănescu a apelat la caricaturistul mai puțin cunoscut Linu, Octavian a optat pentru un nume de o mare notorietate: Ion Barbu, care, cu o generozitate proprie firilor superioare, este menționat chiar pe copertă, recunoscându-i-se astfel calitatea de coautor. Dar și despre Linu, și despre Barbu se poate spune că sunt – uneori mai mult, alteori mai puțin – niște „pamfletari vizuali”, asemeni lui Iosif Ross.
E aceasta, mai mult ca sigur, și o strategie, aleasă pentru a face cartea mai vandabilă. Asemenea lucruri nu trebuie pierdute din vedere de autorul de astăzi, iar Octavian este un om care iubește succesul.
De aceea, caricaturile lui Barbu nu sunt redundante, nu par niște pleonasme grafice, nu se suprapun peste mesajul textului. Dimpotrivă, ele pot fi considerate pamflete imagistice de sine stătătoare. Creațiile caricaturale aparținând lui Barbu, incluse în carte, au la rândul lor succesul la public rodat, întrucât și ele au apărut, ani în șir, pe aceeași pagină întâi a „României libere” (în momentul actual, îl regăsim pe caricaturist pe prima pagină a cotidianului „Ziua”).
Sunt câteva note comune, care înrudesc publicistica lui Octavian de cea a lui Ștefănescu: predilecția pentru figuri de stil deosebit de plastice, o izbitoare inteligență a textului, dar și o deosebită coerență a discursului. Niciodată nu vom întâlni la Octavian sau la Ștefănescu, fuga de idei ce-și impune deseori hegemonia în publicistica lui C.T. Popescu și Mihăieș. Fugă de idei care, pentru cine se străduiește să dea la o parte vegetația luxuriantă a figurilor de stil, poate fi depistată deseori chiar la Dinescu.