TUDOR OCTAVIAN – Inventatorul de subiecte Fondul comun de inspirație al pamfletarilor români

Deoarece pamfletarii români de azi au un fond comun de inspirație, regăsim la cei mai mulți dintre ei aceleași idei, aceleași subiecte – adesea transformate în obsesii –, aceleași metafore.
Am sesizat de pildă tema „toaletei publice”, prezentă deopotrivă în creația lui Groșan, Ștefănescu și Dinescu, la fel cum am remarcat atenția acordată lui Corneliu Coposu, un reper moral cum probabil România nu va avea multă vreme de-acum încolo. Despre Coposu s-a scris pozitiv (Mihăieș, Dinescu, Ștefănescu, Popescu), dar și negativ (C.V. Tudor, Adrian Păunescu, Ion Băieșu). Estimăm că modelul reprezentat de Corneliu Coposu va fi întrebuințat și pe viitor, ori de câte ori actele vreunui politician vor trebui raportate la un etalon recunoscut.
Fenomenul temelor comune capătă deseori amploare. Dacă ar fi să îi comparăm pe pamfletarii români cu membrii unei echipe de fotbal sau de rugby, am putea spune că unul recuperează o idee la mijlocul terenului, altul o pasează unui coechipier, pentru ca al treilea sau al patrulea să înscrie spectaculos, în ovațiile tribunei.
Bunăoară, Mircea Dinescu îl numea în treacăt pe Dinu Săraru „violator de fraze și de idei minore”. Tudor Octavian preia ideea, dedicând acestei imagini, de o mare inventivitate alegorică, un pamflet întreg, intitulat Viol cu perversiuni la deputăție.
Tonul acestui pamflet este, încă de la început, de-o sobrietate oficială, adecvat gravității unei infracțiuni cum este violul, pedepsite sever de Codul Penal. Cu asemenea lucruri nu glumim, pare a spune autorul. „Un deputat, cap de familie și tată a doi copii reușiți, a violat, în plină zi, sub privirile a zeci de colegi, o frază. O faptă sinistră, prezentată în toată goliciunea ei și la televiziune.”
Cu adevărat o faptă oribilă, gândește cititorul, intrând amuzat în jocul imaginar propus de pamfletar. Dar cum s-or fi petrecut lucrurile punctual, știindu-se că asemenea inși perverși, precum violatorii, sunt literalmente capabili de orice?
Octavian ne deslușește pe dată, disecând violul cu răceală de medic legist, cu o falsă indiferență care-l aseamănă, până la un punct, cu un prezentator de la buletinele de știri televizate. „Urcat pentru prima oară la tribună, omul s-a dezbrăcat de caracter și a siluit limba română timp de un sfert de ceas, fără pic de rușine, din toate pozițiile.”
Și asta nu e totul. La fel cum astfel de obsedați de „sex cu fraze” sunt greu de strunit, deîndată ce-și intră în rol, la fel de nestăpânită e și imaginația pamfletarului, pus în fericita ipostază de reporter la locul, cald încă, al violului. „Ca și cum n-ar fi fost destul, a târât după el fraza aceea desfigurată, aproape moartă, în sală, la bufet, pe coridoare, a supus-o la tot felul de acte sadice, la perversiuni repetate, sub privirile îngăduitoare și, din când în când, cu participarea colegilor de partid.”
Aha, își spune lectorul, intrând definitiv în joc, vasăzică violul simplu, cum se anunța el la început, s-a transformat într-un viol în grup și cu perversiuni, pe deasupra! Câți monștri se plimbă nestingherit în libertate!
Dar arabescurile acestei „povestiri de ziar” nu sfârșesc aici, Tudor Octavian trădându-și profesiunea de bază, cea de arhitect, pe care a și practicat-o ani buni.
Întrucât se știe că, în cazul infracțiunilor violente, o bună parte din vină revine victimei, nici fraza violată nu era chiar ușă de biserică, lucru pe care scriitorul îl recunoaște cu obiectivitate. „Împlinită, coafată după moda zilei, dezvelindu-și cu nerușinare toate dedesubturile, atât opoziției, cât și partidului de guvernământ, boită cu sulimanuri occidentale, dar și cu pudre și rujuri fabricate în țară, plină cu tot felul de zorzoane – virgule, semne de exclamare și de întrebare – fraza asta le-a sucit mințile multora”.
Da, așa-i, dacă e să se spună lucrurilor pe nume, fraza respectiva nu era decât „o întreținută, la fel ca atâtea altele, vânturate prin Parlament, fudulă și plină de țâfnă, ca una care ori îndulcește un comunicat oficial, ori e oferită delegațiilor străine, la desert.”
Probabil că, dacă Tudor Octavian ar stăpâni și tehnica alineatului, acest text, și multe altele, ar atinge perfecțiunea. Din păcate, lucru vizibil în toate scrierile sale, autorul nu pune preț pe acest procedeu de slujire a retoricii cuvântului scris. Pamfletele lui sunt, din punctul de vedere al imaginii gazetărești, adevărate „deșerturi de plumb”, cum sunt ele numite de specialiștii în presă.