Țucăm afișe…

Puzderia de festivaluri mai mult sau mai puțin literare adună, cum spun organizatorii, „floarea literaturii române”, dar, cu eternă generozitate, și buchetul de floricele vestejite înainte de a apuca să îmbobocească. Nu-i patent al vremurilor noi: din totdeauna, veleitarii au constituit patul germinativ prietenos rodirii scriitoricești: țin aproape de literatură, dau curs invitației la evenimentele culturale, ba-s prezenți și când nu-i invită nimeni, comentează, răsfoindu-le la chioșcuri, revistele din Capitală, stimulează în bună măsură interesul pentru carte, sunt la curent cu cele ce se-ntâmplă prin redacții – întreținând, adică, în orașul de provincie, un climat care, fără prezența lor constitutivă, ar lâncezi. S-ar putea spune că-s un soi de rezervă activă niciodată amenințată de goarna mobilizări; rămași în îndelung stand-by, încă mai cred în literatură, așteptând clipa ferice în care vor irumpe victorios și cu răsunet în pagina tipărită. Din fericire, n-au nimic comun cu sub-specia ratatului, a cărui prezență o adulmeci de cum treci bariera localității, fiindcă domnia sa te încolțește încă de la sosire și-ți cere un autograf, după care fluieră a mirare când vede cât costă cartea: „Scump, bădie, prea scump! Trăiesc din pensie.” Ce să-i faci, îi dai cei cinșpe lei noi (”Las’ că tot la matale se-ntorc!”), p-ormă, încerci s-așterni cu grijă autograful. Cum l-o fi chemând? Știai cândva, fiindcă ratatul face parte din peisajul locului precum pâraiele, ulițele, codrul, da’ nu ești chiar sigur, așa că aștepți să-și spună numele. Tace; nu-și închipuie c-ai putea să-l uiți tocmai pe el, cel care, de la ’48 încoace, e neclintit pe baricadele literaturii locale.
Ceva-ceva, totuși, pare a se fi schimbat: i-a dispărut agresivitatea. Pe vremea când truda scriitorului era plătită de stat (iar cine plătește, comandă muzica), ratatul considera că, moralmente, îi erai dator – din pricina ta nu încăpea și el în literatura română și, implicit, pe statele de plată ale Fondului Literar. Pricepuse că niciodată nu strică o țâră de scandal, așa că-și construise o postură de etern nedreptățit. De curând, în urbea X, l-am regăsit cum l-am lăsat cândva: tot în starea a III-a de bețivăneală, adică, nici moale-cârpă, nici bățos-demn-ațos. Afli că te cunoaște din copilărie, dacă nu chiar din perioada intrauterină, că ai jucat fotbal cu el și ți-a dat pasa când ai marcat golul acela magnific, rămas în cronici. Geaba încerci să-i spui c-ai copilărit la Oravița și nu la Bârlad, el o ține una și bună: ți-a pasat, ai marcat, Doamne, ce gol ai dat, hai să te pup, țoc-țoc.
Nenorocirea (ori fericirea?) este că ratatul agresiv va fi fost blagoslovit, la naștere, cu ceva talent. A publicat o cărțulie cât o foaie de plăcintă, a avut vreo expoziție de undeva, a susținut un concert cândva – mărturie stau insignele și diplomele din „Cântarea României”. Drept pentru care se cuvine să-l suporți toată seara, să n-ai cum schimba o vorbă cu nimeni și, în cele din urmă, s-o ștergi prin bucătărie, altfel se ține scai de tine până la hotel…
Dacă ratatul este parte femeiască, atunci e și mai jale. Comesenii, de la al treilea pahar încolo, o vor învălui cu aluzii licențioase, iar biata făptură, venită cu ceva nădejde să respire înalt, în preajma artei și să uite că, peste zi, slujește în prăvălia unui patron care, ca și Becali, nu citește fiindcă-l plictisește, râgâie, sforăie și clefăie când devoră tartinele cu salam de Sibiu, ceapă și maioneză. I se va întări credința că-i regină a poeziei într-o lume insignifiantă și concupiscentă – motiv pentru care începe a recita cu glas spart și energie infinită, până când învinge deplin o masă pustie, cu scaunele întoarse și scrumiere doldora de chiștoace…
O a treia categorie, pe cale de dispariție, este aceea a ratatului suav. Se mișcă în perpetuă transă, ca o adiere. A avut niscaiva însărcinări pe linie de cultură, acum e director doar în lumea lumilor lui, învăluită în aburi de votcă și populată cu amintiri încălecate, cețoase, tremurate.
Se repede și el să te pupe, își ia elan prea mare și ratează, țucând afișul cu „România lucrului bine făcut”.