Tu trebuie să faci!

Cât de minunat este să privești lumea, oamenii. Ce spectaculoasă este varietatea universului! Cât de impresionantă este particularitatea, specificul fiecărui lucru, al fiecărei persoane în parte. Cât de unici suntem! Toți suntem oameni, dar totuși cât de diferiți! Nici un om nu seamănă întru totul cu altul nici la față, nici la ochi, ba chiar nici la mișcări. Îmi spunea mai deunăzi cineva că a remarcat faptul că până și mersul fiecărui om este cu totul diferit de al celuilalt, încât poate recunoaște un anume om doar după mers, noaptea, fără să-i vadă fața. Și, într-adevăr, așa este!
Dar ceea ce socotesc a fi de-a dreptul uimitor este constatarea că nici chiar mișcările lăuntrice ale sufletelor noastre în diferite situații de viață nu sunt identice, nici bucuriile noastre nu sunt aceleași și nici nu le simțim aidoma, chiar dacă e vorba de aceleași emoții. Nici necazurile noastre nu sunt identice, chiar dacă sunt de același fel. Nu le trăim în același mod. Fiecare om le simte în felul său. Există anumite particularități legate de context, de mediu, de vârstă, dar mai ales de modul în care fiecare dintre noi receptează sufletește una și aceeași problemă, una și aceeași emoție, ceea ce face ca în fiecare suflet efectele aceleiași întâmplări să fie diferite, în funcție de experiență, de rezistență, de caracter, de predispozițiile fiecăruia și, cu siguranță, de nivelul său duhovnicesc. Toate acestea ne fac să simțim în moduri diferite atât bucuriile, cât și necazurile, care la arătare pot semăna cu ale altor oameni.
De ce am amintit de această evidentă varietate și unicitate umană? Întrucât sesizarea acestui lucru ne folosește în abordarea cu succes a vieții. Pentru că mă ajută să înțeleg foarte limpede că eu sunt chemat la o experiență unică și irepetabilă a lumii, a oamenilor, a propriului sine și a lui Dumnezeu Însuși. Asta nu înseamnă că propunem aici o cale deschisă spre anarhie sau erezie. Nicidecum, rămânem în spațiul eclesial ortodox. În ciuda acestui fapt, înclin să cred că sfaturile, cărțile, teoriile sunt folositoare, dar sunt valabile până la un anumit punct. Mai departe toate acestea nu ne mai pot spune nimic esențial, ajung să devină generalități care nu ne mai folosesc. De acum urmează ca tu să folosești tot ceea ce știi și să-ți rezolvi problema, să te înțelegi pe tine însuți, să-l înțelegi într-un mod real pe omul care ești și pe Dumnezeul tău. De aici începe particularitatea ta, unicitatea ta, pe care nu te poate învăța nimeni cum s-o porți, cum s-o pui în valoare, ci doar tu, trăindu-ți darul propriei vieți. Pentru că experiența nu e transmisibilă!
În acest sens există în sfaturile Sfinților Părinți o serie de elemente care arată tocmai necesitatea asumării unicității personale. De pildă, când vine cineva să ceară lămuriri cu privire la practica vieții monahale, sfatul Părinților este: „stai și te liniștește în chilie și chiar aceasta te va învăța ce să faci”. Sau când cineva cere sfaturi amănunțite despre rugăciune, Părinții recomandă mai întâi ca omul să practice actul rugăciunii, să se roage; „iar făcând aceasta, rugăciunea te va învăța apoi de la sine arta ei”. Așa se face că, în absența practicării rugăciunii, orice sfat, oricât de insuflat, oricât de duhovnicesc ar fi, devine cu totul inutil. E doar o vorbire deșartă.
Tot astfel și viața ne așază în diferite situații pe care noi nu le-am fi dorit sau le-am fi dorit altfel; potrivite cu gândurile noastre, cu așteptările noastre, cu visele noastre. De aceea și avem tendința de a nu accepta realitatea până la capăt și de a soluționa aceste lucruri mai degrabă teoretic. Să ne mirăm în dreapta și-n stânga „de ce mi s-a întâmplat asta și cealaltă?”, sau să întrebăm la fiecare mișcare „aici cum să fac, dincolo cum să aplic?” Dar în viață nu trebuie să vină nimeni să ne învețe ce să facem pas cu pas. E nevoie doar ca noi să acceptăm realitățile vieții. Nu trebuie să ne făurim scenarii propice după mintea noastră, ci să vedem acum și aici ce-i de făcut și să facem.
Așadar, nu te îndoi că pentru tot ce se întâmplă în viața ta doar tu ești răspunzător și mai ales doar tu poți soluționa lucrurile și le poți duce la bun sfârșit. Faptul că în viața ta s-a întâmplat ceva ce nu e conform așteptărilor tale, nu constituie un motiv de evadare. Asta nu e decât o păguboasă inerție, o formă de ezitare ce te ține într-o perpetuă expectativă, într-o necontenită analiză a lucrurilor. Nu te gândi că nu vei reuși! „Omul – zicea Sfântul Paisie Aghioritul – posedă întru sine resurse nebănuite pentru vremurile de restriște”. Prin urmare, dacă-ți dorești să se întâmple ceva bun, să se rezolve ceva, atunci decide-te să faci tu.
(Sursa: Ziarul Lumina)