Tu îți asculți copilul?

Iubirea declarată are rostul ei, dar iubirea adevărată și dătătoare de bucurie este întrupată în gesturi și fapte. Să devenim conștienți, să ne întrebăm cât mai des: „Doamne, ce fac acum? Pentru cine fac?”. În felul acesta, copiii noștri s-ar simți mult mai iubiți decât se simt acum.
Mulți copii au probleme emoționale, au probleme de comportament, pentru că nu se simt iubiți de părinți. Și în ce constă această lipsă de iubire? În primul rând, în faptul că nu sunt ascultați, uneori nici măcar auziți, când spun lucruri părinților. O mamă poate să spună: „Acum am treabă, lasă, vino mai încolo, du-te și te uită la televizor…”. Sau: „Iar îmi spui toate prostiile? Mai bine spune-mi ce note ai luat astăzi”. Singura realitate care nu e prostie pentu mulți dintre părinți este nota. Prostii sunt tot ce simte copilul, tot ce nu înțelege, tot ce-l sperie sau îl doare…
Cea mai duhovnicească formă de iubire este ascultarea. Să tăcem total și să-l ascultăm pe cel care ne vorbește. Dacă nu avem timp, îi spunem: „Uite, nu vreau să te ascult neatentă, dar peste o jumătate de oră, când termin treaba asta, te ascult”. Și relațiile dintre soți și relațiile cu copiii și relațiile de muncă sau de prietenie se schimbă, dacă învățăm să ascultăm. Să ascultăm total. Noi nu ascultăm niciodată. Faceți exerciții, să vedeți că niciodată nu ascultăm. Începe cineva să vorbească, noi zicem: „A, știu ce vrea să spună!” și ne pregătim replica fie ca să-l contrazicem, fie ca să schimbăm subiectul. Celălalt simte, pentru că adevărata comunicare este și dincolo de cuvinte și se irită și ne irităm unul pe altul și nu mai ajungem la comunicare.
Când ascultăm pe cineva, vom descoperi cu uimire că l-am înțeles și chiar dacă nu vom fi de acord cu cele spuse sau nu putem face nimic, cel ascultat se va simți iubit și ajutat. Mai ales dacă ne-am și rugat în timp ce ascultam.
Poate că mă repet, dar vă rog să încercați ca, orice ați face, să puneți gândul acesta: „Acum, în chiar ce fac acum, pot să mă întâlnesc cu Dumnezeu dacă-mi aduc aminte de El și mă arăt Lui și pot să simt bucuria pe care El mi-a dat-o și care este în mine, indiferent ce aș simți cu simțurile mele, indiferent ce aș simți cu sentimentele mele”.
Acum știm că avem două dimensiuni ale simțirii, cea psihosomatică și cea duhovnicească și că putem simți diferit, în același timp. Așa vom putea să nu ne identificăm doar cu simțirile trupești sau emoționale și să devenim conștienți de cele ale duhului.Așa voi putea să simt bucuria că în Hristos sunt în relație de frate și soră cu orice semen al meu și că El îmi dă putere să iubesc așa cum mi-a poruncit, dar și întristarea, sau iritarea, sau satisfacția născute din gesturile ocazionale.
(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, sursa: Doxologia.ro)