Acum un an sau doi am scris un material în care, într-o anumită chestiune, luam partea judecătorilor. Un amic cu care m-am întâlnit pe stradă m-a întrebat, pe un ton foarte serios, dacă am vreun „proces mai nasol”, De fapt, nu era o întrebare. Era chiar o afirmație, ceva la modul: „ai vreun proces mai nasol de-ai scris așa”. Nu aveam nici un „proces mai nasol”, lucru pe care i l-am comunicat și amicului neîncrezător. Și care, de-a dreptul iritat, m-a luat la rost: „Și atunci de ce ai scris așa despre bandiții ăștia? De ce i-ai lăudat?”. „Bandiții”, v-ați dat seama, erau judecătorii. Și încă sunt, pentru mulți români.
Am spus de multe ori că e grea această meserie, de judecător. După un proces, oricât de corect ar fi, e clar că pentru una dintre părți judecătorul este bandit, că a luat șpagă de la cealaltă parte, că a dat sentința mânat de un anume interes.
Imaginea justiției românești este proastă și va mai fi multă vreme așa. Există judecători care nu au nici o treabă cu meseria, există judecători care, cu adevărat, judecă după cât de gros e plicul sau cât de mare e interesul. Nu sunt mulți, dar suficienți cât să creeze o astfel de imagine. Dar sunt și judecători onești, marea majoritate, judecători care vor să-și facă meseria corect. Și și-o fac. Asta este convingerea mea despre justiția română.
Cu toate acestea, am fost, inițial, iritat de acțiunile de protest ale judecătorilor. Mai ales când ei și-au manifestat nemulțumirea față de anunțata anulare a unui spor de nu știu cât la sută, un spor care era legat de stres, sau ceva de genul acesta.
Am văzut, însă, zilele trecute, în ziarul „Cotidianul”, o excelentă campanie, intitulată „Solidari cu judecătorii”. Dincolo de argumentele pro sau contra judecători, am fost impresionat de o secțiune a acestei campanii, în care judecătorii povestesc cele mai grele cazuri pe care le-au avut. Și când spun grele nu măr refer la nu știu ce cazuri extrem de complexe, ci la acelea în care decizia a fost extrem de greu de luat. Am încercat atunci să mă pun în locul unui judecător. Cum ar fi dacă ar trebui să iau o decizie, în cazul unui presupus infractor, spre exemplu, dar la care probele de la dosar sunt fragile, iar orice decizie aș lua ar fi acoperită de lege. Îl las liber, dar dacă mâine dă în cap la altcineva? Îl arestez, dar dacă, totuși, e nevinovat? Cum aș fi sigur, în cazul unui proces de custodie, că părintele căruia eu, ca judecător, îi încredințez copilul, este cel mai bun? E în joc soarta unui copil, viitorul lui, care stă în mâinile mele, ale judecătorului.
Unul dintre cazurile prezentate de „Cotidianul” era cel al unei judecătoare care povestea că a avut un proces în care un bătrân era acuzat de tulburare de posesie. Spunea judecătoarea că era convinsă că bătrânul (care nu avea avocat) avea dreptate, numai că sărmanul nu știa ce acte trebuie să aducă pentru a-și susține cauza. Nu putea să-l ajute, să-i spună ce trebuie să facă. Nu-i dă voie legea. A judecat după actele de la dosar și bătrânul a pierdut. Din fericire, a putut să-i dea o pedeapsă minimă, două luni cu suspendare, dar judecătoarea nu a putut să uite nici procesul și nici sentința, așa minimă cum era.
Sunt multe astfel de cazuri. Eu unul nu cred că aș putea trăi cu toate acestea. Cu întrebări care să te macine zi de zi. Întrebări fără răspuns sau al căror răspuns poți să-l afli peste ani și ani. De aceea, nu mi se pare corect să fie tăiate sporurile magistraților. Fie și pentru acest aspect, al imensului stres, stres la care e extrem de greu să reziști, dacă mai ai și grija banilor.
Având în vedere cele de mai sus, pentru mine nu e nici o rușine să spun că nu aș putea să fiu judecător. Tu ai putea fi judecător?
