„Trupul trăiește, dacă e locuit de suflet, iar sufletul trăiește dacă e locuit de Dumnezeu”

Trupul trăiește, dacă e locuit de suflet, iar sufletul trăiește dacă e locuit de Dumnezeu. Așadar, sunt oameni care au într-înșii suflete vii, și sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărțirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărțirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământești, fie de viață, fie de moarte.
Cel ce a înviat în sufletul său conștiința și iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veșnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său și moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veșnicie. Acela a omorât Împărăția lui Dumnezeu dinlăuntrul său și a înlocuit-o cu împărăția chinurilor veșnice, în care a intrat încă din viața pământească.
Trupul nu are o consistență sau temei în sine însuși, ci dăinuiește în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârșie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de ființă spirituală e funcțiunea conștiinței, a acelei cunoștințe de sine însuși, în relație cu Dumnezeu, Tatăl său, și cu toate câte decurg din rudenia aceasta. (Fapte 17, 19). Acestei ființe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăș. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conștiință, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conștiinței tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, și așa, faptele trupului, pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului.
Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească
Sufletul, amăgit de conviețuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărțirea sa din robia uneltei sale.
Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în desfrâu este mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea și căderea. Iar aceasta e de la conviețuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul și-l muncește cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimțirea spiritului. Această consimțire însă înnegrește sau spurcă fața sufletului, îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbește și se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupești care înrâuresc sufletul și sunt patimi sufletești care se răsfrâng asupra trupului. Slava deșartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine și altele asemenea, se văd de departe în ținuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească de pe urma consimțirii cu patimile iscate de vrăjmaș contra firii, printr-un chin de nedescris. Totuși încerc.
Deci, în cazul în care trupul și-a robit stăpânul, când petele animalității s-au întipărit pe făptura nemuritoare a sufletului, când sufletul s-a aprins de dorințele trupului, aceste pofte, toate, însoțesc sufletul, și-l aprind mereu, zorindu-l să le împlinească în faptă, chiar dacă nu mai are unealta trupească, precum o avea în viața pământească, nu avea o corvoadă așa grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor și deci, mulțumirea odihnei. Dar de îndată după încetarea trupului, poftele, stropii aceștia de noroi împroșcați din trup pe suflet, stârnesc în sufletul desfăcut de trup o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puțin tot atâta cât l-ar chinui setea până la moarte pe unul care ar trece Sahara și n-ar găsi apă.”
„Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului”
Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi care l-a ros în viața pământească. Orice întoarcere a voinței, deci orice faptă, dincolo e cu neputință. Deci ușor putem pricepe că fiecare patimă pe care a iubit-o sufletul nemaiavând cum să se împlinească, se stârnește mereu, crește mereu și-l chinuiește pe clipă ce trece cu o tot mai aprinsă văpaie. Sufletul, deși chinuit de zădărnicia văpăii, nu mai are libertatea voinței de-a scăpa de muncirea aceasta, cum o avea pe pământ. Dacă n-a vrut să scape de poftă câtă vreme putea s-o facă, acum, trecând vremea, a ajuns să nu mai poată voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc – și, pe măsură ce cresc, măresc chinuirea – nu are nici o izbăvire, de vreme ce sufletul e nemuritor și nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-l arde cu o iuțime din ce în ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un bețiv, un desfrânat, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârșit și se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conștiința îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu și zădărnicia suferinței sale. Invidiosul, trufașul, iubitorul de sine, sunt roși de ură asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc și asupra lui Dumnezeu. Ura crește mereu și le macină mintea, zvârlindu-i într-o mare nebunie furioasă, dar desăvârșit neputincioasă. Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, că răutatea se vede pe sine mărindu-se în deșert și zvârcolindu-se, în neputința de-a mai face ceva. Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului. Sufletul arde ca într-o mare de foc. Conștiința îi vestește neîncetat pedeapsa lui Dumnezeu, îi arată sufletele drepților în Rai – ceea ce îi mărește suferințele – dar nu se vede pe cei ce se muncesc ca și el în văpaia acelorași pofte; vede însă chipurile fioroase ale demonilor, care întețesc văpaia care-i arde.
Suflete care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deșartă și de trufia vieții
Precum în viața pământească lucra Harul asupra celor ce se sfințeau și sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăția Harului, acesta sporește, desăvârșind în ei iubirea; așa prin contrast, în starea de iad a conștiinței, în împărăția fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite și sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputinței furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele și văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic. Sufletele acelea care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deșartă și de trufia vieții (Ioan 2,16), înșelate de iubirea de sine, care le-a povățuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde și care s-a întărit peste ele ca o mare împărăție a răului. În această împărăție infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului și tată a toată amăgirea.
Într-o așa împărăție au să sufere toți cei care n-au scos cu desăvârșire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile, și i-a surprins moartea încă neînțelepțiți la mine și necurățiți la inimă. Au plecat cu nădejde, le rămâne nădejdea. Și dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmași ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr mulțime de păcate și-i scot din moarte (Tobit 4, 10). Iar dacă Dumnezeu nu pune nimănui în gând să împlinească mila și pocăința pentru ei, e semnul că nu are planul să-i scoată din muncă.”
(Ieromonah Arsenie BOCA, Cărarea Împărăției)