Trupele NATO pe sub Arcul lui Ferdinand Întregitorul

De câteva zile, în direct sau în secvențe reluate, asist la exercițiul militar al paradei din 1 Decembrie. Întotdeauna m-a emoționat spectacolul Zilei Naționale. Tricolorul este cocoțat în cer, oficialii se dau și mai oficiali, pe frontispiciile instituțiilor publice, în general cenușii, sunt atârnate însemne ale identității naționale. Exercițiile militare de la Arcul de Triumf poartă în ele un însemn care n-are nici o legătură cu ceea ce s-a petrecut până acum în această zi. Trupele noastre sunt trupe NATO. Echipate cu căști și costume de camuflaj, ele poartă în cârcă armament sofisticat pe care l-am văzut la pușcașii marini sau pușcașii montani ai țărilor care alcătuiesc marea coaliție militară a lumii. Ceea ce m-a ținut cu ochii lipiți pe televizor a fost spaima că trupele aliniate compact nu vor încăpea pe sub Arcul lui Ferdinand Întregitorul, că vor rămâne ca în fața unei porți prea strâmte. N-au rămas. Armii diverse, categorii de companii și batalioane, trupe speciale antrenate pentru bătălii nu pe aliniamente, ci în spatele frontului, în orașe din deșert sau în junglă. Pe acest fond m-a făcut să tresar o reclamă televizată a unei reporterițe cunoscute care comite dimineața o emisiune cu sau fără sare, n-am reținut exact. Realizatoarea emisiunii spunea într-un promo: „Trăim ultimul 1 Decembrie liber”. Cum adică? Urmărindu-i seriozitatea de pe chip am priceput ce vroia de fapt să spună. De la 1 ianuarie 2007 intrăm în Uniunea Europeană. E ultima oară când defilarea de 1 Decembrie se petrece în limitele simbolice ale perimetrului național. După aceea, ziua noastră va fi Ziua Europei Unite. Vom defila împreună cu francezii, nemții, spaniolii, italienii. Vom flutura steaguri albastre cu steluțe. Ne vom face cu mâna, trimițând bezele polilingve. Într-un fel se face cu mâna în franceză și altcum în ungurește.
Coandă, marele nostru savant inventator, avea o pasiune mai puțin cunoscută. El colecționa fotografii de fulgi de zăpadă. Henri Coandă fotografia de aproape fulgi de zăpadă în cădere și, analizând apoi arhitectura acestor fulgi, așezarea minusculelor cristale de gheață, a remarcat că fiecare fulg de nea poartă amprenta locului în care este nins. Într-un fel arată fulgul de zăpadă în Carpații României și altcum arată în Alpii francezi. Coandă deosebea fulgul de zăpadă din Caucaz de fulgul de zăpadă din Munții Himalaia. Defilarea trupelor noastre NATO a șters deosebirile fulgilor de zăpadă din armia română. Armia română, îmbrăcată în blindate americane și purtând în locul clasicului AKM 47 (kalasnikovul rusesc făcut de români), pistoale-mitralieră sofisticate (unele cică trag de după colț) s-a uniformizat în marea armată mondială. Ea nu mai ninge solitar. Ea nu mai ninge carpatin. Ea ninge cum ning toți soldații lumii, zise civilizate, lumea din care facem parte, lumea spre care am aspirat. Ei nu se mai antrenează să lupte cu Ivan, pe Nistru sau Prut, ci cu Abdul sau Ali sau mai știu eu cum, prin teatrele de război arabe, africane, kosoviste.
A fost 1 Decembrie. Este încă și va rămâne întotdeauna Ziua Marii Întregiri. Chiar dacă suntem sau vom deveni corp comun cu NATO și Uniunea Europeană, 1 Decembrie va rămâne cu încărcătura lui neștirbită de trăiri, emoții, semnificații adânci. Pot părea perimat, particulă a „generației expirate”, dar, fără să mă jenez, eu încerc de 1 Decembrie o emoție. Emoția mea n-are nimic comun cu discursurile și parada politicienilor care își mai pun o tresă electorală și cu acest prilej.