Omul modern a reușit să-și creeze o formă aparte de existență ciclotimică, o existență în care, actor dăruit al propriilor trăiri, el își poate alterna cu toată sinceritatea punctele de vedere, fiind când de o luciditate mergând până la cinism ateist, când de o ardoare interioară frizând credința. Cu alte cuvinte, sunt ateu și credincios cu schimbul, în clipa aceasta fiind încredințat că Dumnezeu nu există și în clipa următoare implorându-L să mă ajute în slăbiciunea mea. De pildă, dacă sunt bolnav, seara mă rog lui Dumnezeu să mă vindece, iar dimineața mă duc la medic să mă trateze. În sufletul meu nu este nici o contradicție în această privință, întrucât medicina privește trupul, în vreme ce credința mea privește sufletul. Ce-i al trupului ține de medicină, ce-i al sufletului ține de religie.
Din perspectiva medicinii, dar mai ales din cea a neurologiei, distincția trup-suflet nu are sens. Lucrul este cu atât mai grav, cu cât întreaga tradiție a culturii europene se sprijină pe această distincție: începând cu grecii, trecând prin Evul Mediu și poposind la Descartes, cu a sa celebră dihotomie – res cogitans și res extensa -, perechea conceptuală trup-suflet, în ciuda avatarurilor suferite, s-a perpetuat de-a lungul timpului: ce e mai încurajator decât să știi că ai un suflet, că el va rămâne și după ce tu nu vei mai fi și că astfel dispariția ta nu va fi o dispariție propriu-zisă? Platon, în dialogul Phaidros, privea sufletul ca un atelaj înaripat, iar mai târziu, în Roma antică, Horațiu scria non omnis moriar, mărturisindu-și speranța că nu va muri în întregime, că este ceva în el care îi va supraviețui, iar acel ceva nu putea fi decât sufletul. Creștinismul avea să preia ideea, slăvind curățenia sufletului și înfierând păcătoșenia trupului. Apoi, în Evul Mediu, pe măsură ce subtilitățile teoretice trebuia să țină pasul cu stufoasele dileme scolastice, filosofii aveau să atribuie sufletului o seamă de facultăți diafane, menite a explica viața lăuntrică: spiritul și variațiunile lui inerente: intuiție, intelect, rațiune etc.
Dar astăzi medicina ne-a pus la pământ. Potrivit ei, sufletul e o bucată din trup, ceea ce înseamnă că psihologia este fiziologie cerebrală. Și atunci ideea că am avea în noi o entitate subtilă și oarecum autonomă față de trup, o entitate guvernată de reguli proprii ce nu se lasă deloc derivate din cele ale trupului, și care pe deasupra ne va mai și supraviețui, furișându-se în straturile astrale, unde va aștepta judecata de apoi, este o iluzie. Sufletul e rezultatul îmbinării unor stări cerebrale și medulare, adică este expresia convergentă a unor reacții trupești – aceasta este ipoteza medicinii actuale. O asemenea idee nu numai că aruncă în aer toată mitologia noastră filosofico-religioasă, dar totodată pune cruce unei discipline atât de prizate astăzi: psihanaliza.
Căci mintea nu e nimic altceva decât un produs al creierului aflat în contact cu mediul în care trăim
Rezultatul drastic este că azi ne lovim de o sentință practică pe care experiența omenirii nu o poate respinge: sufletul nu numai că nu e muritor, dar el nici măcar nu există. Sufletul omului trebuie să tacă în fața bisturiului, a tomografului computerizat și a electroencefalogramei. E deconcertant să accepți că creierul, înainte de a avea o activitate psihică, are o activitate chimică și una electrică, iar acest substrat electric și chimic se răsfrânge direct asupra stării mentale. Mai mult chiar, activitatea electrică și chimică a creierului produce la propriu psihicul nostru. Căci mintea nu e nimic altceva decât un produs al creierului aflat în contact cu mediul în care trăim. Creier-trup-mediu, iată o ecuație în care nici o fărâmă de spirit sau de suflet nu mai poate încăpea. Astăzi, Occidentul se închină acestei ecuații și de aici marasmul în care se zbate Biserica Catolică sub asediul unei propagande anticreștine agresive. Ce-i de făcut dinspre partea ortodoxă? Să stăm în taină și să lăsăm știința să-și epuizeze nuanțele. La sfârșit se va întoarce la suflet și-i va proclama existența concretă.
Sorin LAVRIC
