Se mai întâmplă, probabil din pricina amintirii vechii meserii de editor (nu-i spun fostei, fiindcă nu-i dintre cele care se uită și se pierd), să primesc manuscrise ale unor cărți ce stau să apară. Poate-i simplu gest amical de curtoazie, poate ascund dorința încă unei opinii „din afară” și, la urma urmei, atestă respectul cuvenit cărții în sine, de dorit să apară în lume „încheiată la toți nasturii”. Dacă-i cazul, le fac un promo, îmi îngădui și eventuale sugestii, oricum, le citesc pe toate.
Recenta, datorată unui condeier pe care-l prețuiesc, Vasile Arhire, mi-a prilejuit o surpriză: între sumedenia de nume ale celor care au trecut pe la microfonul național al transmisiilor sportive lipsește taman cel al… subsemnatului care, la Iași, a izbutit cândva primele astfel de isprăvi. Ba am scris și prima carte (Cu microfonul în buzunar) către genul căreia și el acum „se abate”. Semnalarea ar putea să sune a reproș, dar n-are de ce fi, întrucât în junețea mea radiofonică, Domnia sa era mult prea tinerel, n-am avut cum să combatem împreună, și, oricum, „toate trece”, iar uitarea-i scrisă în legile omenești. Gazetar până-n rărunchi fiind, autorul va înțelege că, spre a oferi o deschidere mai „acroșantă”, am început astfel prezenta cronică anticipată, tocmai spre a avea ce combate mai departe, fiindcă, în totul, marele merit al viitorului op este tocmai încercarea evident izbutită de a știrbi din autoritatea parșivă a uitării, prin readucerea la față de cortină a celor de mult și nemeritat uitați.
În lumea viforoasă a sportului se petrec zi de zi nenumărate izbânzi și eșecuri, victorii și catastrofe, toate receptate la maximă temperatură și acuitate de un public imens – numai că așa cum vin, tot așa se duc: „eliberați ringul, începe repriza a doua!” Le răscolește meticulos Arhire, punând la bătaie o incredibilă baterie de informații demne de tot interesul – unele par a fi rămas incomplet cunoscute și la vremea lor, darămite acum! M-am străduit, de-a lungul anilor, să urmăresc, pe cât putință, scrierile lui Arhire, inclusiv cele sportive – abia acum văd că mai multe le-am ratat decât aflat la vremea print-ului or emisiunilor radio și tv.: publicând unde crezi și unde n-ai crede, a scris și comentat enorm. Parte le-a adunat acum într-o carte al cărei grad de interes ține și de evenimentul sportiv reflectat, drept pentru care unele-s mai importante „din plecare”, altele mai puțin – nici una de ocolit, mai ales că-i revelată și puțin știuta viețuire a mișculației celor ce acționau ilicit, din umbră, întinând dreapta alcătuire a rezultatelor întrecerii sportive. (Știați, de pildă, de ce în 1967, la ceremonia din sala Floreasca, voleibalistele de la Penicilina Iași, devenite campioane naționale, n-au primit decât florile și panglicile? Aflați acum: fiindcă medaliile fuseseră din vreme gravate cu… „Dinamo”, și pe teren, în pofida „indicațiilor”, a fost să fie altfel.)
Întrutotul ieșean fiind, Arhire a fost interesat și de ființarea vieții culturale a urbei, căutând și aici tot revelarea performanței, și actuale, și adormite în uitare. Apreciatul set de cărți izvodite din emisiunea tv Ghici cine vine la cină? este revelator și a avut parte de o scriitură atent îngrijită; lucrarea ce stă să apară a trebuit să țină seama că, în principiu, are alt public, mai puțin „academic”. De înțeles. Nu știu cine altul a cutezat atâtea dificile adăstări la „locul crimei” precum Arhire, mai toate soldate cu interviuri ori, mai bine zis, convorbiri ample, care, azi, reprezintă și certe valori documentare. Câțiva dintre cei investigați: Nadia Comăneci (nu mai necesită comentarii apreciative), Gh. Ștefan, zis „Pinalti” (aflați că apelativul cu pricina a ajuns până la urmă înregistrat la OSIM!), Iolanda Balaș (14 recorduri mondiale!), Nicolae Rainea (cel care l-a fluierat pe Maradona și i-a dat cartonaș galben lui Platini! – i-am publicat cunoscutului arbitru întâia lui carte în 1993, la „Junimea”), Maricica Puică, Cornel Bădulescu ș.m.a.. Sunt texte consistente, tratate cu egalul interes purtat de comentariile exacte ale unui autor ce scrie despre sport cu iubire, i-aș zice eu, de-a dreptul filială. De unde și unele mici exagerări, de acceptat atunci când concedem, conform formulării aforistice a lui Marin Preda, că dacă dragoste nu e, atunci nimic nu este.
Citești cu reală uimire ce lung șirag de medalii europene, olimpice, mondiale au cucerit românii în ultimele decenii; aici le afli truda, îndoielile, atitudinea celor din jur, suportul „microbiștilor”, aportul familiei, bucuriile și tristețile personale, suportul antrenorilor, conducătorilor de cluburi, al nației chiar. Arhire încearcă să repare, barem în parte, ingratitudinile, printr-o carte scrisă într-un irepresibil „șfung”, evident interesantă și necesară. De remarcat că, din șuvoiul răspunsurilor la întrebările privind accesul la performanță, una singură este, chiar monoton, generală: nimic nu se obține fără trudă temeinică, efort necontenit, încredere, dăruire de sine și generoasă susținere a iubitorilor sportului. Ar putea fi mottoul cărții.
