În confruntarea de la TVR, din 8 decembrie 2004, cu Adrian Năstase, Traian Băsescu va spune la un moment dat:
„Discutam cu colegii la începutul campaniei. Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști? Între Adrian Năstase și Băsescu. În 15 ani, nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost târât de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Și pe cuvântul meu, îmi părea rău”.
Gândit perfect din punct de vedere regizoral, momentul poate fi înscris printre cele mai șirete trucuri electorale cu vădit iz demagogic. Candidatul Traian Băsescu se confrunta cu o problemă extrem de complicată. Pentru a-l birui pe Adrian Năstase avea neapărată nevoie de voturile, dar mai ales de sprijinul talibanilor anticomuniști din presă și din societatea civilă. Numai că în domnia Ceaușescu făcuse o carieră frumoasă în comunism : promovat comandant de navă la o vârstă tânără, trimis la Anvers ca șef al Misiunii Comerciale, numit de Elena Ceaușescu în noiembrie 1989, șeful Departamentului Navigației Civile din Ministerul Transporturilor.
Nu făcuse nici cel mai mic act de dezidență.
Decembrie 1989 îl găsise de partea opusă revoltaților.
Se impunea, așadar, un truc prin care talibanii anticomuniști din presă și societatea civilă, oricum deja agenți electorali, să aibă un argument în datul din gură pentru candidatura unui fost nomenclaturist.
Trucul consta într-un soi de smiorcăială televizată a fostului nomenclaturist, dar mai ales, în punerea lui Adrian Năstase pe același plan cu el în materie de stâlp al regimului comunist.
O operație șireată incorectă, dacă ne gândim că Adrian Năstase fusese prins de decembrie 1989 în postura de simplu cercetător și nu în cea de ditamai ștabul în Ministerul Transporturilor.
Un truc asemănător l-a încercat Traian Băsescu în aceste zile prin asumarea publică a Raportului Comisiei prezidențiale de analiză a comunismului.
În 2005 gruparea lui Emil Constantinescu, trecută cu arme și bagaje în tabăra lui Călin Popescu-Tăriceanu, a vrut să-i dea șah lui Traian Băsescu, cerându-i public, printr-un Apel ticluit în aprilie 2005, să-și asume condamnarea comunismului.
Situația părea fără ieșire.
Nu însă și pentru Traian Băsescu.
Domnia sa a apelat rapid la trucul din campania electorală.
Deși toată lumea îl știe ca un răsfățat al regimului Ceaușescu, și-a asumat misiunea de a condamna comunismul.
A alcătuit o comisie prezidențială. A avut grijă ca din ea să facă parte persoane agreate de talibanii anticomuniști din presă și societatea civilă.
L-a pus în fruntea acestei Comisii pe Vladimir Tismăneanu, fiul unui nomenclaturist kominternist.
A făcut-o, deoarece Grupul de presiune îl voia pe Vladimir Tismăneanu.
Dar nu numai atât.
Zgomotoasa condamnare a comunismului se petrece în plină revenire în forță a năravurilor comunismului, grație vieții și activității lui Traian Băsescu.
Parchetul anchetează un caz de trădare și spionaj, amintind de ticurile comunismului stalinist.
Urmare a unei intervenții prezidențiale, privatizările în favoarea companiilor străine sunt etichetate drept vânzare a bogățiilor țării.
Instituțiile de forță – de la Parchet până la SRI – domină viața noastră internă, transformate cum sunt în Poliții Politice ale regimentului Băsescu.
Atacurile nejustificate la adresa Moscovei îl fac pe Traian Băsescu un brav continuator al politicii lui Ceaușescu față de Rusia. Lupta reală, eficientă împotriva corupției a fost înlocuită cu spectaculoase campanii propagandistice. Sub același semn, al năravului comunist de a înlocui transformarea realului cu vorbele despre transformare.
