Dezamăgire mare, pentru mine, jocul de miercuri al CFR-ului. Cred că echipa a fost într-un crescendo vizibil: foarte bine cu Roma, excelent cu Chelsea, fantastic cu Dinamo. După care, firesc, a urmat căderea pe deplin omenească, dar care a coincis în mod nefericit cu meciul de la Bordeaux. Am văzut o altă echipă decât cea luminoasă din meciurile enumerate mai sus. O echipă aproape românească în realizări, dar care și-a păstrat imaginea de excepție măcar la capitolul abnegație, dăruire de joc. Nu pot să dau vina pe ghinion la autogol, ci pe lipsa comunicării între cei doi protagoniști, pe plasamentul prost, pe orientarea defectuoasă în teren. Greșeala tehnică aproape că nu contează. De aici, ideea că într-un mediu multilingual, probabil că e nevoie măcar de o limbă pe care să o stăpânească toți jucătorii și pe care să o și folosească pe teren.
Ar mai fi de discutat și despre eternul și prea puțin fascinantul complex de inferioritate specific românesc și care izbucnește când ți-e lumea mai dragă și speranța mai vioaie. Iar el se manifestă inclusiv la o echipă în care românii reprezintă o minoritate, ba chiar și în fața unei echipe, în cazul de față Bordeaux care nu are cine știe ce pedigriu. Cu veșnicul nostru spirit de imitație, ne-am angrenat în jocul exagerat de dur și de încâlcit al francezilor, chiar îmbunătățindu-l: am jucat încă mai dur și mai încâlcit decât ei! Într-un meci în care mă așteptam să văd ambulanțe, ba, pe la o vreme, chiar și elicoptere ale Salvării, până la urmă singurul care a fost eliminat, Trică, a luat „roșu” pentru… simulare! Că a făcut-o el, nu mă miră: doar e român, ba și oltean pe deasupra, deci are golăneala în sânge. În alte condiții, i-aș fi dedicat întregul spațiu al rubricii, cu salutări… de mamă! Însă pentru gestul de a-i fi strâns mâna arbitrului care l-a eliminat, îl propun fără ezitare pentru trofeul fair-play! Am crezut că l-a făcut la mișto, în loc de „hai sictir!”. Nu, nici vorbă: am urmărit reluări nenumărate: gestul a fost sincer, strângerea de mână la fel. Însăși reacția arbitrului, de la fel de sinceră uluială, o demonstrează. Dar parcă tot mai bine ne-ar fi fost cu Trică în teren la meciul retur, cel cu adevărat decisiv.
