Triumful fotbalului adevărat

A fost, indiscutabil, cel mai greu meci din viața mea de suporter. De fan al echipei care dintotdeauna a jucat pentru noi, spectatorii, neuitând niciodată că bucuria supremă este golul. Iar dacă acesta vine și după o centrare ca la carte sau după o cursă nebună, eventual printr-o execuție excepțională, atunci se poate spune că echipa și-a făcut treaba. Nu cred că este om pe planeta asta care să nu fi sesizat în cele 125 de minute ale meciului că Real a jucat încontinuu fotbal, în timp ce Atletico (o echipă care inexplicabil a ales varianta antijocului, deși calitatea lotului îi dădea dreptul – ba, zic eu, avea chiar obligația – să facă la rându-i spectacol) a jucat din start brutal, la timorarea „dușmanului”, alergând aproape demențial atât timp cât i-au ținut plămânii pe cei prezenți în teren, cu speranța iluzorie că s-ar putea impune exclusiv prin jocul „fizic”. N-a fost să fie, încă din start confirmându-se ceea ce pronosticasem eu în această rubrică sâmbătă, anume că invalizii noștri sunt mai valizi decât invalizii lor: Diego Costa a ieșit în minutul 9, iar Bale și CR7 au jucat tot meciul, ba au mai și înscris prin minutele de după 110! Vă mărturisesc că inclusiv în minutul 90+2 eram convins că vom egala, întrucât cam de prin minutul 70 Atletico nu făcuse decât să bubuie orice minge, iar de alergat nici pomeneală. De altfel, la prima înlocuire la Atletico, în minutul 65, m-am speriat când au zis comentatorii că cel înlocuit alergase 16 km! Este halucinant, în condițiile în care un fotbalist care joacă toate minutele adună circa 10-11 km. Păi dacă alergi 16 km în numai 65 de minute, de unde să-ți mai rămână plămâni pentru celelalte!? Dacă ar fi să aleg MVP-ul meciului, mi-ar fi greu să aleg între Ramos, Di Maria (cel desemnat oficial) ori Bale, ale cărui pătrunderi, soldate cu ratări, „la mustață”, au fost absolut excepționale. Cât privește golul său (egal ca importanță cu cel al lui Ramos), a fost o execuție de senzație. Una peste alta, a fost o finală de vis, egală cu cea pe care până acum o consideram cea mai frumoasă: Manchester United – Benfica, din 1969, culmea!, având aceeași derulare: 1-1 în 90 de minute, 4-1 la final. Gata: nu mai scriu despre Real… până după World Cup!