Tristul adevăr

S-au jucat până acum 35 de meciuri în ediția actuală a Ligii I. Dintre ele, 17, adică jumătate, s-au terminat la egalitate. Concluzia pozitivă, adică varianta soft, ar fi că suntem loviți de sindromul Italia (e drept că în varianta anilor ’60, dar oricum e ceva…), unde a existat o perioadă în care scorurile egale erau net majoritare, iar dintre ele 0 – 0 era cel mai frecvent. Se ajunsese la perfecțiune în apărare, atacanții lovindu-se de invenția numită „catenaccio” (tradus incorect la noi prin „lacăt”, când corect este „încuietoare” sau „șurub”, italienescul pentru lacăt fiind „lucchetto”!), chestie care a însemnat, totuși, o revoluție în fotbal, dar una nefericită, comparabilă doar cu tiki-taka. Concluzia în varianta hard, dar singura corectă, este nu că am fi reinventat noi apărarea-beton, ci că în amărâtul ăsta de fotbal second-hand nu avem deloc atacanți. Din când în când, la câteva meciuri, mai dă un Budescu două goluri (dar nici astea în campionat!), mai are o sclipire un Iancu ori un Lazăr, însă golurile alea multe și frumoase se pot vedea doar la televizor, în alte campionate. Cel mai edificator exemplu este derby-ul suprem de România. Sau, cum îi mai zice, eternul derby, ideea fiind că pe ăștia îi poți lăsa o eternitate pe gazon, iar scorul să rămână ca înainte de fluierul de start, 0 – 0. Din „Gazeta sporturilor” de ieri, am aflat că ultima dată când Steaua și Dinamo au terminat fără gol înscris a fost pe 15 mai 1999. Așadar, după 16 ani, echipele astea două au ajuns tot nicăieri, unde erau și pe atunci. De altfel, un privitor de fotbal televizat, unul normal, nu fan, m-a sunat prin minutul 12 și mi-a zis că meciul se termină 0 – 0, adăugând ceea ce gândeam și eu, anume că nici apărătorii nu-s mai breji, dar atacanții chiar nu există. Uneori spunem că n-avem fotbal fiindcă n-avem spectatori, iar în fața tribunelor goale nu-ți vine să joci. Adevărul cel trist e că e tocmai invers: nu-s spectatori fiindcă nu-i nici urmă de fotbal.