Tristeți

„Un om din Tecuci a avut un motor, dar nu i-a folosit la nimic.”Așa cuvântează poezia magistrului Mihai Ursachi. Mi-am amintit distihul urmărind, la Campionatul Mondial, caricatura de meci Rusia-Spania. Morișca stupidă și adormitoare de pase inutile funcționa entuziasmant, dar nu ducea la nimic: motorul spaniol turat la ralenti nu era cuplat la sarcină, se-nvârtea de pomană și-n legea lui, nimeni nu cuteza să dea drumul ambreiajului care să pună mașinăria la treabă. Performanța celor peste 1.000 de pase (una mie!!), record demn de Guiness book, ilustra perfect belicoasa amenințare caragialeană, din plecare fără pasul de la vorbă la faptă: „îți dau palme, mă-nțelegi?” Evident, nu răsuna nici o palmă…
S-a cam răsuflat chestia cu posesia: de regulă, în Rusia n-au câștigat posesivii, ci incisivii, „Sbornaia” fiind excepția menită să confirme regula. Numai că nu-i ăsta fotbalul adevărat – nici impotenta bălăbăneală spaniolă, nici penibila baricadare rusă. Aspru, surprinzător și demitizant Campionat Mondial! Culmea culmilor: Burleanu mai are obrăznicia să susțină că am fi avut și noi ce căuta pe-acolo. Să căutăm ce? Poate umbra falei de odinioară! Desigur, declarația face parte din fișa postului: ce să spună mai marele fotbalului românesc? Precum politicianul cu 3% în sondaje care se laudă cu nerușinare că va câștiga cu siguranță alegerile, prezidentul FRF plusează fără carte, la cacealma, doar-doar s-or găsi ceva naivi să-l creadă. A câștigat prezidenția cu voturile fotbalului feminin, al fotbalului de sală și al ligilor inferioare, care i-au dat pe mână întreaga mașinărie a fotbalului românesc. Și-n cazul lui se potrivesc stihurile lui Ursachi: „Un om din Tecuci a avut un motor / Dar nu i-a folosit la nimic.”
*
S-a călătorit pe cealaltă lume ultimul mohican al gazetăriei culturale românești, nonagenarul Leonard Gavriliu. Singur singurel, a inventat, susținut și întreținut vreme de 15 ani o revistă literară („Spiritul critic”) în târgul Pașcanilor, loc nu tocmai prielnic unor astfel de aventuri culturale. Ca să nu pară de tot singur în ochii lumii, și-a născocit sumedenie de pseudonime, unul mai chisnovat decât altul, dar scriitura îi era lesne de recunoscut în toată alcătuirea publicației: avea un condei înmuiat în bătăios acid coroziv, se lua la trântă, din postura lui David înfruntându-l pe Goliath, cu oricine, nu se sfia să arate cu degetul impostura savant coafată, zgâlțâia socluri și chema la ordine nechemații.
CV-ul lui este absolut fantastic: vorbea curent franceza, engleza, italiana și rusa, a tradus zeci de cărți din marea literatură a lumii, și-i primul traducător al lui Freud în română. Șef de promoție al Facultății de filosofie a Universității din București, avea un doctorat în psihologie, a alcătuit un monumental dicționar de cerebrologie, a semnat romane, versuri, piese de teatru, memorialistică, lista lucrărilor publicate însumează zeci de titluri, fiind uimitor de diversă și de bogată – toate la un loc nu i-au adus mai mult decât titlul de cetățean de onoare al urbei natale. Nici un premiu literar notabil, nici o distincție oficială care să-i ateste remarcabilele contribuții și-n postata științelor, și-ntr-ale literelor. Nu-i an în care să nu fi publicat o carte; nu numai de literatură („Dicționarul de cerebrologie” numără aproape 1.000 de pagini!), ci și lucrări din domenii varii, apte, cele mai multe, să onoreze raftul oricărei biblioteci.
Merită recitite acum, când autorul nu mai este în minunata noastră lume de azi, „Întâmplările din locul unde nu s-a întâmplat nimic”, o carte cu intenție polemică, menită să combată „miopia crasă a celor incapabili să vadă colosala ironie exprimată de romanul lui Mihail Sadoveanu, roman al unor cutremurătoare întâmplări” (n.n.: paricid, duble sinucideri ș.a.). Altfel spus, ar fi o eroare de optică hermeneutică să se considere spațiul narațiunii sadoveniene un „loc unde nu se întâmplă nimic” – dar așijderea și urbea natală, un autentic Macondo pășcănean, cu eroi, de ce nu, mari și de fapte, și de patimi. Teza ar fi aceea că locul unde nu se întâmplă nimic nu există, ca și trăirile molcome, cvasi-inerte, atribuite târgului moldovenesc, puțin spectaculoasele evenimente capătă proporții mitice în mentalul eroilor lui Gavriliu, în ultimă instanță demonstrându-se că marile bucurii și marile decepții se consumă la aceeași temperatură sufletească și cu la fel de nebănuite consecințe, indiferent unde GPS-ul stabilește locația (oribil termen!) respectivelor trăiri.
În locul în care nu se întâmplă nimic, încă din timpul vieții scriitorului, Biblioteca Municipală Pașcani i-a primit numele. Nu-i cine știe ce, dar, decât nimic, tot e ceva. Se pare că Gavriliu n-a fost profet decât în urbea lui.