Când tu și eu și el și fiecare
La rugăciune ne plecăm, în gândul nostru,
Când cerem multe, dar puțin: „Iertare!”
Vorbim cu Tatăl meu, cu-al tău sau cu al Nostru?!?
Iar dacă-i Tatăl Nostru – suntem frați, firește!
Frați de țărână și-ndumnezeire!
Același lut și-aceeași taină ne unește:
Toți din iubire-am fost lăsați, pentru iubire!
Dar noi, cu-a noastră veche cerbicie,
Ne desfiem, sinucigaș, de tot înaltul…
Deși egali întru nimicnicie,
E unul mai țărână decât altul !
Ne înălțăm, ieșim din ale firii,
Ieșim viclean de la frățeasca cină,
Vrăjmași apoi, pârâm lipsa iubirii
Și-ntotdeauna-i celălalt de vină!…
Când, lacomi de păcat, ca orice om,
Uitând că vine ultima strigare,
Luăm al vrajbei măr din vechiul pom –
Mai este vreo nădejde de iertare?!?
Când, viermănoși și colcăind de ură,
Ne credem drepți și vrem dreptatea noastră,
Când ne rugăm și blestemăm cu-aceeași gură –
Cui trebuie îngenuncherea noastră?!? (de Paraschiva Rădoi, sursa: http://florinm.wordpress.com/category/familie/)
