Tristețe de Florii?

Știrea că Iisus se află nu departe de Cetatea Sfântă i-a determinat pe mulți dintre cei care veniseră de Paști la Ierusalim să meargă în Betania pentru a-L vedea pe Iisus, dar mai ales pe Lazăr cel înviat. Ecoul acestei minuni se răspândise repede în împrejurimi. Să învieze cineva al cărui trup intrase deja în putrefacție, nu se mai auzise. Se puneau întrebări, se căutau explicații, se cerceta genealogia acestui profet; se descoperea că era urmaș al lui David, împăratul. Așa se face că a doua zi, aflând că Iisus intră în Ierusalim, o mare mulțime de oameni, cuprinsă de un entuziasm de nedescris, îl primește ca pe un veritabil rege. Ucenicii îi așterneau pe cale veșmintele lor, mulțimile rupeau din copaci ramuri verzi, copiii îl aclamau cu bucurie. Din toate părțile se auzeau aclamații: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!” Era un amănunt menit să fie unul dintre semnele recunoașterii lui Mesia. Intrarea Sa în Ierusalim fusese profețită încă de pe vremea lui Zaharia. Cuvintele profetului se împlineau acum: „Bucură-te foarte fiica Sionului, veselește-te fiica Ierusalimului, căci iată împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zah. 9, 9).
Era cea din urmă intrare a lui Iisus în Ierusalim înainte de Patima și Învierea Sa. A fost cu adevărat o intrare triumfală! Din punctul de vedere al activității pământești, acest mod de manifestare a mulțimii a însemnat apogeul acesteia. Aceasta avea un profund mesaj spiritual, însemnând recunoașterea lui Iisus ca Mesia și ca Împărat al păcii, vestit astfel de prooroci. Acesta este și motivul pentru care Mântuitorul acceptă, de data aceasta, înainte de preaslăvirea Sa prin Patimi și Înviere, aclamațiile mulțimii.
În mijlocul acestui entuziasm general, cineva era trist și abătut. Era tocmai Acela căruia îi erau adresate toate aceste osanale: Iisus. Evanghelistul Luca este singurul care înregistrează această stare sufletească a Mântuitorului: „Și când s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta!” Iisus mergea printre mulțimea zgomotoasă, dar se pare că nu o auzea. Privea dincolo de ea, la cele ce aveau să se întâmple peste câteva zile în Ierusalim, când în loc de „Osanale” aceeași mulțime va striga, în curtea lui Pilat: „Răstignește-L! Răstignește-L!” El vedea înainte cum unul dintre ucenici îl va vinde, cum altul se va lepăda de dânsul, cum toți Îl vor părăsi.
Înaintea Lui era prezentă toată suferința ce-L aștepta în Ierusalim: procesul, batjocorirea, condamnarea la moarte, bătăile, cununa de spini, și-n cele din urmă moartea amară pe cruce. Iată motivul pentru care era trist!
Dar tristețea Sa era amestecată cu lacrimile. Plângea pentru cetate, care L-a refuzat, dar și pentru neamul Său, care avea să piară pentru necredința lui. Într-un alt context, constatarea Mântuitorului este cât se poate de amară: „Ierusalime, Ierusalime! De câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum își adună cloșca puii sub aripi, dar tu n-ai voit”.
Pedeapsa pentru împotrivire și necredință era acum deasupra lor. De aceea, Iisus prevestește sfârșitul cetății: „Veni-vor peste tine zile când dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura și te vor strâmtora din toate părțile. Și te vor face una cu pământul, și pe fiii tăi care sunt întru tine. Și nu vor lăsa întru tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale”.
De Florii, creștinii de pretutindeni sărbătoresc intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim. Precum locuitorii de odinioară ai cetății lui David, ne bucurăm de acest praznic, purtăm ramuri de stâlpări în mână, cântăm imnuri de biruință. Dar oare câți dintre noi am cunoscut cu adevărat vremea „cercetării” noastre de către Iisus? Am dat în trecut și dăm oare în prezent mai multă ascultare chemării lui Iisus decât evreii de demult? Sau ne găsim în aceeași osândă, în aceeași încrâncenare, în aceeași orbire sufletească, într-o falsă încredere în legi și tradiții, într-o falsă evlavie, în aceeași nestatornicie în a opta constant pentru Iisus, precum mulțimea entuziastă care L-a aclamat trecător în drumul Său spre Ierusalim, dar I-a cerut crucificarea, în același Ierusalim, doar peste câteva zile?
Drumul izbăvitor al patimilor și al morții n-a fost bătătorit de Iisus doar pentru oamenii timpului Său, ci și pentru noi. Profetul Isaia ne spune lămurit acest lucru: „El a purtat suferințele noastre și durerile noastre le-a luat asupra Sa. El a fost străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat”.
Actualizate, cuvintele profetului ne responsabilizează pe fiecare în parte. Toți purtăm o parte din vina care a lovit pe Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Mergând mai departe cu reflecția, putem spune chiar ceva mai mult: autorii batjocoririi, suferinței și morții lui Iisus n-au fost doar cărturarii, fariseii, Sinedriul iudaic ori guvernatorul Pilat, ci noi, fiecare în parte.
Aceste gânduri trebuie să ne stăpânească mintea și inima toată viața, dar mai cu seamă în Săptămâna Patimilor, care urmează. Toate cele auzite în această săptămână nu fac parte dintr-un spectacol dramatic, al unui timp trecut, ci din viața reală, prezentă, a angajării noastre creștine.
(Pr. dr. Stelian Tofană, profesor la Catedra de Noul Testament, Facultatea de Teologie Cluj-Napoca)