TRISTE ȘI… NEPOTRIVITE

Despre toate și despre toți am scris în acest colț de pagină, doar despre moarte și înmormântări, nu…
Aștept, lângă gardul unei bisericuțe de țară, să se-aducă mortul pentru slujba prohodului. Știam că fostul lider sindical (cu care am avut sumedenie de „contre” inutile, fiindcă, la instituțiile bugetare, nici el nu putea cere mai mult decât oferea legea, nici directorul da…) va fi înmormântat la prânz, în comuna cutare. Ajuns la vreme, găsesc biserica lăcătuită și nici un semn de pregătire pentru astfel de ceremonie. Aflu că în compunerea comunei sunt patru sate răsfirate, și poate că într-unul din ele… Drum de țară până în satul A, numai hârtoape și hulpav glod moldav. Și aici, lacăt la biserică. Noroc (dacă ăsta-i noroc): după alți kilometri poticniți, întâlnesc preotul din satul B, ce-mi spune că tocmai se duce la casa răposatului și, peste vreun ceas, cortegiul o s-ajungă la biserică. Sat amărât, cum sunt mai toate pe malul Prutului, bisericuță modestă, făr-de cimitir în juru-i, făr-de pisanie și istoric chenăruit. Aștept în mașină, lângă gardul știrb, în preajma căruia scurmă niște cobăi scăpate de aviară și se prelinge un câine scheletic de-i numeri coastele.
În astfel de împrejurări, memoria accesează sertărașele „la temă” și, oricât ai încerca să-l alungi, gândul se-ntoarce la cugetarea lui Democrit („În timp ce fug de moarte, oamenii aleargă după ea”) iar pe ecranul minții defilează secvențe cernite, acompaniate de dangăt trist și pâlpâit de lumânare… Ceremonia despărțirii de Zaharia Stancu, pe platoul Patriarhiei. Rânduri-rânduri de soldați cu brasarde negre, fanfară, oficialități în ținută de doliu, zeci și zeci de coroane orânduite după tipicul onorului militar de grad zero. Ia cuvântul temutul Popescu-Dumnezeu, care cutează, în premieră absolută, nemarxista disociere între „nevolnicul trup” și spiritul ce-l părăsește. După care, îmi vine rândul la microfon (ehei, pe atunci reprezentam scriitorii tineri…) și… nu-mi amintesc boabă din ce-am spus…
Pogorârea în criptă a sicriașului lui Mihai Beniuc, la cimitirul luteran; în ultima clipă își face apariția ambasadorul Ungariei, care depune pe capacul raclei ce-și începuse coborâșul un mare buchet de trandafiri, legat cu panglică roșu-alb-verde. Poate, o mulțumire pentru traducerile din Ady Endre…
La moartea lui Nichita Stănescu eram cu toții amuțiți, deși știam că, la ultimul consult, medicii s-au mirat nespus că pacientul… trăiește…
Dac-ai fost blagoslovit cu niscaiva responsabilități majore, îți revine, fie și parțial, misia de cioclu. Organizând atâtea ceremonii funebre pentru actori din vechea gardă a Teatrului Național și pentru scriitori din această parte de țară, am ajuns să știu slujba îngropăciunii pe de rost și să pot dibui preoții când sar paragrafe și scurtează cântările. Foștii mei adjuncți de la Editura „Junimea”, Teatrul Național, Teatrul „Luceafărul” zac, bieții, în promisul „loc cu verdeață”, și aș vrea să aibă deplină dreptate Cicero când afirmă că „Moartea ne îndepărtează de rău, nu de bine”. Și nu pot uita o replică devenită celebră. Eram cu C. Ștefanache, la înmormântare unui prieten comun. Confratele observă că foștii colegi ai decedatului n-au venit la cimitir. I-am replicat: „dar ce, crezi că ai noștri colegi or să vină?” Ștefanache mă asigură: „Eu, la tine, vin!”