Trîndăvia – osteneala

1. Să se cerceteze fiecare pe sine și apoi să mănînce din această pîine cu ierburi amare și să bea din paharul acesta cu lacrimi ca sfîrșitul acestei lupte să nu-i fie propria condamnare.
2. Nimeni să nu se socotească pe sine nevrednic votului monahicesc invocînd ca motiv greutatea și mulțimea păcatelor sale, nici să nu-și închipuie că se smerește dacă nevrînd să se lipsească de dulcea împătimire își dă ca pricini pentru stăruirea în păcate însăși păcatele sale; căci unde este multă putreziciune, acolo este trebuință și de o mare intervenție chirurgicală spre a fi îndepărtată necurățenia. Iar cei sănătoși n-au nevoie să vină la spital.
3. Dăruiește lui Hristos cu sîrguință nevoințele tale și te vei bucura la bătrînețe de bogăția liberării de patimi. Cele adunate în tinerețe hrănesc și-i mîngîie la bătrînețe pe cei slăbiți.
4. Să ne străduim, tinerilor cu zel să alergăm cu bună pază căci nu cunoaștem timpul morții. Avem dușmani din cei mai răi, este adevărat, din cei mai periculoși, înșelători și mîrșavi, puternici șa neadormiți, materiali și nevăzuți, care doresc să aprindă templul lui Dumnezeu prin văpaia în care ei înșiși se pîrjolesc. Nici un tînăr să nu plece urechea la vrăjmașii lui diavolii care-i spun: ”Să nu-ți chinui trupul dacă vrei să nu cazi în boală și slăbiciune, căci cu greu se va mai afla cineva (mai ales în neamul acesta de acum) care să-și supună trupul morții. Scopul urmărit de diavol este acela de a ne arunca în moleșeală și trîndăvie chiar în momentul intrării noastre în luptă, ca apoi și sfîrșitul să corespundă începutului.
5. Ceea ce li se pare multora greutatea luptei, altora nu li se pare deloc așa, ceea ce înseamnă că numai în aparență e greutate, dar de fapt este ceva ușor. Totuși Dumnezeu a ascuns greutatea celor din lume pentru că dacă ar fi știut ei, nu s-ar mai fi lepădat nimeni și ar fi primit viața monahală. Pentru că după Apostol: ”omul trupesc nu primește cele ale Duhului căci nebunie sînt lui.” (I Cor. 2,15). Iar a voi cele ale lui Dumnezeu e propriu celui duhovnicesc. Cei ce petrec potrivit lumii ar putea să lepede însușirile proprii rușinii dacă nu i-ar chema Dumnezeu prin meșteșugul Lui? Căci ”trup și sînge nu pot moșteni împărăția lui Dumnezeu ” (I Cor. 15,50). Mulți văzînd greutatea stadionului zic: ”Dacă Hristos numește jugul bun și ușor, de ce sînt supuși unei sile cei ce-l iau?” Aceștia însă nu știu că celor ce privesc și caută spre nădejdea celor viitoare, fericite și veșnice, li s-a spus că acestea sînt bune și ușoare; dar celor ce se tîrăsc pe jos și se agață cu putere de lucrurile deșarte ale lumii acesteia, le sînt aspre și greu de străbătut. Cel ce se dezlipește cu anevoie de cele de jos trebuie să se silească pentru urcuș. Așa și tînărul din Evanghelie declarînd că le-a făcut pe toate, a greșit tocmai față de lucrul cel mai desăvîrșit, dar cel ce s-a scuturat brusc de toate, zboară cu multă ușurință prin văzduhul acesta.
– „Leneșii caută totdeauna ce este mai ușor”
Binele bărbatului este cînd ia jugul din tinerețea lui.
Calea lată și largă e cea a iubirii de sine și a căutării plăcerii proprii, căci iubirea de sine nu e strîmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar ”necazurile și primejdiile omoară dulcea împătimire pe cînd odihna o hrănește și o crește. Ei se strîmtorează pe ei înșiși pentru alții și în primul rînd pentru Dumnezeu, din iubirea față de El și de ei, dobîndind în schimb iubirea lor.
Leneșii caută totdeauna ce este mai ușor; de fapt trecerea de la poruncile ascultării la rugăciune sau invers, cînd una din ele li se pare mai ușoară, e numai un pretext pentru a scăpa de una, dar a nu o face și pe cealaltă. Cine are rîvnă adevărată le împlinește pe amîndouă.
Bărbatul supus prin practicarea ascultării nu va cunoaște trîndăvia căci prin cele ale simțurilor înfăptuiește cele ale gîndirii, adică prin cele sensibile își chivernisește realitățile spirituale. Viața de obște este potrivnică lîncezelii, însă bărbatului trăitor în pustie îi este veșnică însoțitoare nepărăsindu-l pînă în pragul morții. Văzînd chilia pustnicului își zîmbește și apropiindu-se de el se fixează acolo.
– „Cel ce-și plînge din toată inima păcatele nu cunoaște trîndăvia”
Doctorul îi cercetează pe bolnavi dimineața, iar trîndăvia, pe cei ce se nevoiesc la amiază.
Stînd la rugăciune, din pricina trîndăviei ne aducem aminte de lucruri necesare și urgente și astfel se folosește de toată ingeniozitatea spre a ne trage de la rugăciune cu căpăstru unui pretext binecuvîntat.
Dracul trîndăviei sufletești aduce pe la amiază o tremurare de trei ceasuri împreună cu dureri de cap, fierbințeală amețeli și crampe la stomac. Pe la ceasul al nouălea (15), acestea se domolesc. Punîndu-se masa, ne face să sărim din așternut; sosind vremea rugăciunii, iarăși ne îngreunează trupul. Stînd noi la rugăciune ne cufundă în somn și ne împiedică prin căscat să pronunțăm stihurile în întregime.
Fiecare din celelalte patimi este nimicită de o virtute, dar trîndăvia sufletească este moartea tuturor virtuților.
Silitorii se vădesc pe sine în lupta cu trîndăvia căci nimic nu încununează mai cu prisosință monahul ca biruința trîndăviei.
Ia seama și o vei vedea războindu-te cînd stai în picioare îndemnîndu-te să te așezi pe scaun, să rezemi peretele chiliei și să te miști de pe un picior pe altul.
Cel ce-și plînge din toată inima păcatele nu cunoaște trîndăvia.