Am ciudata senzație că Tricolorul nu mai e decât o bucată oarecare de pânză, din care, precum în Sienkiewicz, toți încercăm să înșfăcăm cât mai mult, ca să ne ajungă măcar pentru obiele. Deja am devenit cu toții, precum în Zaharia Stancu, bandiții de sub Tricolor, care sfâșie cu ghearele și cu dinții fâșii din sfântul stindard al neamului.
Dincolo de sugestia, de imagistica asta stranie, pe care v-o propun, se află ceea ce numim patrie, țară, legănuțul natal, cum obișnuia să spună regretatul Vasile Mucea. De fapt din patrie, din țară, din legănuțul identității noastre se sfâșie, se fură, se irosește, dar așa văd eu realitatea românească de astăzi, ca pe un Tricolor ferfenițit, din care se smulg și ultimele zdrențe, sfori și scame. Nu există român care să nu-și afle prin buzunare sau prin suflet, dacă s-ar pune pe căutat, măcar un petic de tricolor, ba roșu, ba galben, ba albastru, dar nimeni nu se va autodenunța vreodată, fiecare considerându-și complicitatea la devastarea Tricolorului drept opțiune politică. Nici unul dintre noi nu-și reproșează complicitatea distructivă, preferând să mute povara responsabilității pe umerii celorlalți, ca în Hobbes și Locke, cu consecința anatemizării haotice a „hoților roșii”, a „hoților galbeni” și a „hoților albaștri”, cunoscuți, mai nou, și drept „hoții portocalii”.
Întâmplarea face să mi se publice acest editorial în ziua de naștere a lui Ceaușescu, cel care ne avertiza – și noi am râs cu nesaț! – că mare trădare de țară însemna instaurarea haosului democratic. Eu nu-l regret pe Ceaușescu, regret doar că suntem toți responsabili că a fost împușcat ca un câine.
Un epigramist spunea, prin 1996: „Doamne, fii îndurător / Și ne-ascultă rugile: / De l-ai luat pe dictator, / Ia-i, acum, și slugile!”.
Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a auzit. De fapt, nu Dumnezeu, ci noi nu am auzit, voit nu am auzit, pentru că tocmai deveneam complici cu distrugătorii de Tricolor care fluturau deasupra noastră zdrențe de culoarea scamei sfâșiate de noi înșine.
Când n-a mai rămas decât lancea Tricolorului, din care s-au confecționat bâte pentru jandarmi, am prins să ne plângem, să scrâșnim, să revendicăm ultimativ, cu disperarea inconștientului istoric, cum ar zice psihanaliștii, „capul lui Moțoc”. Din patru în patru ani, ni se tot aruncă la picioare câte un cap de paiață, iar noi fremătăm de mulțumire atunci, linșând public închipuitul „cap al lui Moțoc”, vreme în care Moțoc cel adevărat rânjește și ne trage în țepele din Piața Universității. „I-am ciuruit!”, triumfă Moțoc. Moțoc, nu Iliescu, nu Roman, nu Constantinescu, nu Băsescu, nu Antonescu sau Ponta, ci Moțoc, vampirul real al neamului românesc, banditul de sub tricolor cel mai lacom și mai posesiv. Moțoc, monstrul haosului democratic românesc, monstrul creat de noi prin opțiunile noastre pururi negative, gen „vot negativ”, gen „îi punem noi la punct, să vină să mai fure și alții!”.
Numai că Moțoc e veșnic, Moțoc nu poate fi înfrânt, Moțoc e balaurul cu o mulțime de capete, din gâtlejul retezat al unui cap crescând, instantaneu, alte trei capete. Moțoc nu poate fi înfrânt decât cu unduirea vie a Tricolorului, apă vie a simțirii unui neam, adică a unui palier inițiatic la care noi nu vom ajunge niciodată.
L-am văzut, de Ziua Unirii, pe Moțoc, huiduit și huiduindu-se. Huiduit în capul Băsescu, huiduindu-se din capetele Antonescu și Ponta. Își râdea de noi Moțoc, se juca arțăgos cu destinele noastre, rânjind cu mulțimea lui de guri monstruoase, care unduiau pe cer din puzderia de capete ridicate în locul Tricolorului, devastat și de Moțoc, dar și de fiecare dintre noi.
Mi-a fost frică, în Ziua Unirii, de Moțoc, pentru că se făcuse în jurul lui o imensă pustietate și o negură incredibilă, încât nu mai aveai cui da și de la cine primi binețe. Norocul nostru că, odată cu răsăritul stelelor, Moțoc s-a retras, cu prada zilnică, în peștera lui tenebroasă, pentru a ne mistui în tihnă și pentru a pregăti un alt cap de paiață, pe care să-l arunce la picioarele celor care vom supraviețui, drept „capul lui Moțoc”, în singura clipă de vulnerabilitate a monstrului, clipa în care, dacă am aduna petic cu petic, fir cu fir, scamă cu scamă, poate că am putea reface Tricolorul, găurit de petecul lipsă, cel din care Moțoc și-a făcut obiele. Are Tricolorul puteri miraculoase și poate reteza, simultan și pentru totdeauna, dintr-un singur fâlfâit, toate capetele balaurului Moțoc.
Din nefericire, nici nu o să mă credeți și nici nu veți fi dispuși să renunțați la scama din Tricolor, pe care v-ați însușit-o complice.
