„TRIBUNA” LA RAZE X

Un sucevean ardenelizat, Radu Mareș (s-a născut la Frasin, trăiește la Cluj) semnează o carte întru totul remarcabilă – „Manual de sinucidere” – pe care am izbutit s-o citesc abia la trei ani de la apariție, datorită unor amici ce-o primiseră cu dedicație de la autor. Cartea lui Mareș, o istorie a revistei „Tribuna”, ilustrează „incrementa atque decrementa” (apropo de opera lui Cantemir) unei publicații având evidentă similitudine și chiar simetrie cu destinul revistei ieșene „Cronica”. Erau, într-o vreme, singurele săptămânale din provincie, porniseră la drum cu un tiraj fabulos, s-au înființat, ambele, ca gest pur politic, depășindu-și repede condiția, au fost conduse, la început, de activiști recoltați de la județenele de partid, au dominat, ani în șir, viața culturală a Transilvaniei și, respectiv, Moldovei, lansând sumedenie de nume noi, astăzi cunoscute și recunoscute, și-au asumat răspunderea unor semnături puse la index, s-au salvat, cât de cât onorabil, din strunga „strângerilor de șurub”, au ținut piept cenzurilor (că erau mai multe!), într-un cuvânt, au lăsat urmă deloc de neglijat și-n istoria presei, și-n aceea a literaturii. Doar finalul se prezintă diferit: dacă „Tribuna” (potrivit lui Mareș) a fost părăsită de colaboratori, „Cronica”, dimpotrivă: și-a abandonat ea colaboratorii, decedând în 2006… Opțiunile politice ale autorului (pare-se, fan al Pieței Universității) îl privesc direct și personal. Pentru noi, prezintă acut interes paginile dense ale memorialisticii de reală și elevată intelectualitate, doldora de informație complet necunoscută și de adevărate „studii de caz” dedicate unor personalități de prim raft și atunci, la începuturi, și acum, unor fenomene sociale fulgurante (excelentă radiografia „Caritas”) și, mai ales, unor tensionate împrejurări mai mult sau mai puțin eroice, cu rezonanță în istoria românilor – a se vedea tristele și ciudatele întâmplări din Piața Libertății (Cluj) în decembrie 1989. Personajele implicate într-un fel sau altul în destinele „Tribunei” sunt „citite” caracterologic cu minuție și echilibru, lăsându-se pe seama lectorului concluzia definitivă. Lipsesc etichetările exaltate, condamnările răspicate, aplauzele, huiduiala. D.R. Popescu apare astfel ca un constructor necesar și benefic într-ale gazetăriei culturale, într-o vreme în care trebuia să-ți asumi tehnica semnalizării la stânga spre a cuteza cel mai modest viraj către dreapta. În ansamblu, portretul îl avantajează, și ar trebui să cam pună pe gânduri pe cei care, în deplină necunoștință de cauză, se grăbesc să judece realitățile de atunci potrivit criteriilor de acum. Mai puțin slujită de nuanțele portretului și adusă către cenușiu rămâne imaginea lui Aug. Buzura. Posibil să se amestece în conducerea cititorului (tiptil!) către o anume concluzie și ecouri ale inerentelor rivalități locale. Complet necunoscută (cel puțin pentru sus-semnatul) este informația potrivit căreia A.B. a fost desemnat de Gogu Rădulescu drept legatar testamentar și, în această calitate, membrul CPEX i-a încredințat Jurnalul. Spre simplă păstrare, sau spre publicare? Tipărirea acestui text sunt sigur c-ar echivala cu un cutremur în lumea literelor române!… Când treci și de ultima filă a cărții lui Mareș îți vine să exclami: ce ne-grabă temeinică impune tradiția ardeleană, cât de serioși pe meserie pot fi autorii acelui spațiu, cât de solid știu a construi o carte – prin contrast cu spumegarea superficială a Dâmboviței, mereu în fierbere și tot mai puțin curată în esențe!