TREZIREA MONAHISMULUI

Ar fi împotriva realităților oricine ar încerca să conteste marea contribuție adusă în mișcarea culturală a poporului român de monahii mănăstirilor noastre.
În mănăstiri n-a înflorit numai evlavia și contemplația, duhul hărniciei monahale, printr-o neprecupețită osârdie în cercetarea cărților sfinte, ci ni s-a făurit chiar o limbă minunată, limba vechilor cazanii.
Întotdeauna teascurile care au dat viață gândurilor zburate din stăvilarul inimii vreunui călugăr au însemnat un nou izvor de aur al învățăturii creștine.
Mănăstirile noastre au trecut, mai ales în timpul din urmă, prin vitregia unor împrejurări dramatice, așa că nivelul lor de viață, a duhovniciei și de strădanie cărturărească a scăzut simțitor.
Dușmanii monahismului dezgolesc cu cruzime starea de simplitate în învățătură care se află în mănăstiri și grămădesc acolo toate relele lumii, cu mulțumire de apostați.
În general, călugărismul mai păstrează din toată vrednicia trecutului doar frumusețea liniștii și contemplației. Interiorizările acestea înseamnă, desigur, trepte pe scara de aur spre Dumnezeire, dar nu o revărsare a darurilor și învățăturilor pentru întreaga obște creștină.
Există însă câteva centre cărturărești cuibărite în diferite mănăstiri ale țării, care încearcă să determine curente de redeșteptare printre viețuitorii chiliilor.
Încercarea uriașă a lui Paisie, starețul mănăstirilor Neamțu și Secu, care a revoluționat Biserica Ortodoxă, se prelungește și în vremea noastră, prin dorul de reîntoarcere spre doxa ortodoxă manifestat de atâți purtători de sutană.
Viața călugărilor de azi nu-i tocmai cea adevărată. Și, desigur, în afară de ea stă secretul lipsei unei trăiri duhovnicești și cercetării slovelor.
În prezent sînt doar câțiva pioși monahi care se străduiesc fără repaus să ridice monahismul la cinstirea și vrednicia avute altădată.
E o osteneală titanică lucrul acesta, o neprecupețită dărnicie pentru un ideal măreț.
Mai întâi de toate era nevoie de o lămurire completă a multora care încă mai cred că „școlile călugărești”, instituții special create pentru pregătirea viețuitorilor întru monahism, sînt fără nici o tradiție în viața noastră bisericească.
Cel dintâi care îndrăznește să încerce lucrul acesta, și trebuie să mărturisim, cu destul succes, este ieromonahul DIONISIE I. UDIȘTEANU, de la Seminarul monahal „Cernica”, prin studiul său istoric intitulat Seminarul monahal.
Lucrarea care trece în extindere peste 150 de pagini, cuprinde întreg sbuciumul călugărismului pentru învățătură, între anii 1843-1928 și cuprinde problema în trei stadii bine distincte: școala duhovnicească de la Neamțu (1843-1878), seminarul de la Neamțu (1824-28).
Volumul este ilustrat cu figurile cele mai reprezentative din istoria seminarului monahal și are adăugate încă douăzeci și ceva de acte și documente de o importantă valoare.
Călugărul acesta smerit a scos din praful și mutarea atîtor arhive, extraordinare dovezi pentru susținerea tezei sale, care atît cît e tratată, nici nu putea fi mai completă.
Contribuția definitivă a ieromonahului DIONISIE I. UDIȘTEANU se va socoti definitivă de abia atunci cînd de sub teascurile tipografiei „Cernica” va apare și studiul privind Seminarul călugăresc de cînd s-a mutat de la Neamțu la Cernica (1929).
Osteneala ieromonahului merită toată lauda, de altfel el nu e decît un împlinitor al pisaniilor Sf. Vasile cel Mare, care mărturisește: Fiecare să se silească la lucrul său cu râvnă și cu ideea că are înaintea sa pe Dumnezeu, văzătorul inimei noastre, netrecând cu ușurință de la un lucru la altul, pe care nu-l poate face în același timp.
Ieromonahul DIONISIE UDIȘTEANU a mai tipărit apoi o broșură, cuprinzînd inscripții și însemnări privitoare la istoricul Episcopiei Hușilor, în care vorbește aceeași dragoste de cercetător al comorilor creștine, dar valorosul, de robustă gîndire asupra idealului vieții monahale, care aparține condeiului ortodox al ieromonahului DIONISIE UDIȘTEANU, este cel intitulat semnificativ: Ogor înțelenit.
Se desprinde din minunatele capitole de apologie a vieții mănăstirești adunate acolo o cugetare profundă, un suflet mare ca de arhanghel, cunoștințe variate și complete și mai ales o minunată limbă românească. Sunt tratate aci probleme care interesează direct viața noastră ortodoxă, ca cea a mănăstirilor, a seminariilor monahale și se dau răspunsuri definitive atâtor întrebări care stăruiau nelămurite.
Ieromonahul DIONISIE I. UDIȘTEANU e un exemplar rar, rezultat din trăirea profundă a Evangheliei, încununată cu exercițiul aspru al desăvârșirii, prin votul călugăresc. (Gh. Ciocan, 28 octombrie, 1938
– Ogor înțelenit, COLECȚIA „Restituiri – Arhimandrit Dionisie Udișteanu”)