Treptele mântuirii

Postul Mare este cale bună de nevoință, de smerenie, de pocăință și împăcare cu Dumnezeu. Odată cu postul, începe și anevoiosul nostru drum spre mântuire. Ni-l putem imagina fie ca pe o cărare strâmtă, șerpuind printre stânci ascuțite și mărăcini, fie ca pe o troiță (care ar putea simboliza mântuirea noastră) la care, pentru a ajunge, avem de urcat 40 de trepte. Astfel, fiecare zi devine un moment de efort fizic și spiritual, având la baza cunoscutul principiu” să fim azi mai buni decât ieri și mâine mai buni decât astăzi”.
Călătorie către Sărbătoarea Luminii
Nu e un demers deloc ușor, dar e frumos, tocmai prin provocarea către continua desăvârșire pe care o conține. Pentru că nu postim ca să arătăm celor din jur câtă voință avem, nu privim postul ca pe o încercare de abstinență la care ne supunem trupul și spiritul. Nici măcar ca pe o ofrandă adusă infinitei bunătăți a lui Dumnezeu.
Postul înseamnă cu mult mai mult: o călătorie minunată către Sărbătoarea Luminii. Iar dacă Paștile este cea mai mare sărbătoare a creștinătății, putem la fel de bine spune că postul lor din fiecare an înseamnă, în același timp, și o nouă treaptă pe drumul vieții noastre către Dumnezeu.
Iată de ce e bine că fiecare post – dar, mai ales, acesta, al Paștilor – să se termine cu mărturisirea (spovedania) și împărtășirea (primirea Sfintelor Taine) fiecăruia dintre noi. Pentru ca la capătul acestui drum, chiar dacă nu-l vedem, Dumnezeu ne așteaptă, cu brațele deschise, în pragul casei. A casei Lui și a noastră, deopotrivă. Dar până acolo, drumul e anevoios. Plin de piedici și ispite. Pe care, cu nădejde și credința în Cel se Sus, vom reuși să le depășim și să ajungem, curăți, la bucuria sfântă a Învierii.
Timp de pocăință
Deocamdată însă, ne aflăm în fața celui mai potrivit timp de pocăință de peste an. Un timp care ne cere să priveghem, să avem conștiință trează și, mai ales, să nu uităm că, așa precum îngerii au căzut din cer, și primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, iar neamul omenesc a fost mântuit și ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăția Cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu și a morții Lui pe Cruce. Iar dacă mândria i-a transformat pe îngerii neascultători în diavoli și pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pământ, înțelegem că, așa cum căderea și moartea noastră au venit prin mândrie, tot așa pocăința, mântuirea și nemurirea noastră încep, întâi de toate, prin smerenie. Ea a fost cu sute de ani în urmă și continuă să fie și astăzi cel mai bun leac pentru mântuirea creștinilor. Dar mândria – pe care fiecare dintre noi o are într-o doză mai mare sau mai mică – este ca o boală incurabilă, de care foarte puțini reușesc să scape. Pentru asta este nevoie de multă rugăciune, ajutată de post, de citirea cărților sfinte și, mai ales, de frecvența spovedanie la duhovnici iscusiți.
(M. Ionescu Ionescu, www.formula-as.ro)