„Trepte ale afirmării”

Sub genericul „Trepte ale afirmării”, joi seară la Casa Culturii din Suceava a avut loc Concertul Filarmonicii din Botoșani, dirijat de Nicolae Ursu, concert care, conform obiceiului, avea să se repete a doua zi pe scena Casei Sindicatelor din Botoșani. N-aș fi scris aceste rânduri dacă n-aș fi avut inspirata idee de a merge și la concertul de vineri din Botoșani, care mi-a confirmat astfel intuițiile conturate în seara precedentă, mi-a trezit anumite nostalgii latente, după cum mi-a provocat și câteva considerații despre diferența dintre o tradiție culturală existentă de decenii și strădania eroică de a întemeia o tradiție pe un nisip mișcător. Le voi aborda pe rând. Încep cu partea cea mai frumoasă, cea concretă, vie, palpabilă, minunată: concertul în sine, „reprezentația”. Cei 3 soliști ai Concertul de concerte au fost: pianista Bianca Murariu (care a concertat doar vineri la Botoșani pentru că, din păcate, la Casa Culturii din Suceava nu există – încă – un pian de concert) și violoniștii Cristian Ruscior și Ion – Alexandru Mălaimare, care, după evoluția remarcabilă de la Suceava, a doua zi la Botoșani au fost – ambii – într-o formă și mai bună, confirmând pe deplin încrederea pe care prestigioșii lor îndrumători o au în talentul lor și în afirmarea acestui talent.
Chiar dacă sucevenii nu au auzit-o, mi se pare onest să consemnez evoluția pianistei Bianca Murariu, elevă în cl. a XI- a la Liceul de Artă din Botoșani, clasa prof. Stela Șerpeanu. Ea a interpretat Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră în do major, op. 15 de L.van Beethoven. Apariție delicată, de o distincție naturală și complet neostentativă, tânăra pianistă a interpretat cunoscutul opus beethovenian cu o remarcabilă știință pianistică și cu relevarea clară și pregnantă a coordonatelor stilistice ale lucrării. În ciuda emoției inerente unei evoluții cu orchestra la început de carieră, tânăra interpretă a demonstrat o cunoaștere detaliată a tuturor aspectelor partiturii, diversificându-și tușeul în funcție de caracterul fiecărei fraze, abordând o dinamică perfect concordantă cu specificul discursului muzical, dovedind multă sensibilitate în partea lentă și, nu în ultimul rând, realizând unitatea lucrării cu un deosebit simț al formei, ajutată și de buna colaborare cu orchestra. Spre cinstea lui, publicul a răsplătit cu multă căldură evoluția Biancăi Murariu, care abia a reușit să primească în brațe numeroasele buchete de flori pe care colegi de toate vârstele i le-au oferit.
A urmat Cristian Ruscior (care la Suceava a cântat în deschiderea concertului), tânăr violonist sucevean în vârstă de 16 ani care a început studiul viorii la Liceul de Artă din Suceava cu prof. Cristina Ungureanu, lucrând în paralel cu prof. Maria Toronciuc și violonistul Gheorghe Petrescu, iar din 2004 studiază la Universitatea de Muzică din Viena cu prof. Marina Sorokova. Evoluția sa instrumentală a fost în continuă ascensiune, unul din momentele importante ale acestei evoluții fiind câștigarea trofeului „Lira de aur” în 2007, când sucevenii și-l amintesc mai ales în Capriciul basc de Sarasate. După un an și jumătate Cristian Ruscior revine în România într-un mare progres de formă, interpretând la Suceava și Botoșani Concertul nr. 3 în si minor op. 61 de Camille Saint- Saens, în a doua seară fiind favorizat de o atmosferă mai bună și de un public mai avizat.
Dovedind o vizibilă predilecție pentru piese de factură romantică și post-romantică, mai ales în latura lor virtuozistică, tânărul violonist a interpretat Concertul 3 de Saint-Saens cu un nivel tehnic absolut remarcabil, cu mult aplomb și siguranță scenică, cu un elan romantic potrivit cu vârsta și temperamentul său. Abundența de idei melodice din această lucrare, mai ales din partea a III-a și interpretarea lor cu o frenezie nedisimulată a cucerit publicul, mai ales pe cel din Botoșani, care i-a solicitat și un supliment, Cristian Ruscior interpretând în „bis” Capriciu de John Corigliano din coloana sonoră a filmului „Vioara roșie”, piesă de o virtuozitate electrizantă căreia solistul i-a făcut față cu brio. Lui Cristian Ruscior i se deschide în față o frumoasă carieră interpretativă, iar experiența viitoare și acumulările culturale din anii ce vor veni îl vor îndrepta cu certitudine și spre adâncimile muzicii, spre sensul filosofic și profund umanist al acestei arte supreme.
Celălalt solist a fost violonistul Ion Alexandru Mălaimare, student la Universitatea Naționala de Muzică din București, clasa prof. Florin Croitoru, beneficiind din 2007 de îndrumarea maestrului Ștefan Gheorghiu. El a interpretat Concertul în mi minor op. 64 de Felix Mendelssohn-Bartholdy.
Fiu al celebrului actor Mihai Mălaimare, originar din Botoșani, tânărul violonist moștenește din familie o sensibilitate pentru toate formele de artă, ce se reflectă și în maniera sa de a cânta la vioară, în atitudinea sa față de actul interpretării. Interiorizat, reținut în exprimarea trăirilor sufletești, aproape sfios dar plin de muzicalitate, Ion Alexandru Mălaimare construiește fraza muzicală cu subtilitate, inteligență și simț formal deosebit, încercând să surprindă toate semnificațiile ei estetice și ideatice. Concertul în mi minor de Mendelssohn, capodoperă a muzicii romantice, s-a potrivit foarte bine cu natura introvertită a tânărului interpret, pentru că temele sale, de mare frumusețe melodică, conțin și acel element de durere transfigurată pe care-l favorizează tonalitatea mi minor și care este cu atât mai evident cu cât contrastează cu profilul ascendent al frazelor muzicale. Pe parcursul lucrării, Ion Alexandru Mălaimare a reușit să creeze multe momente în care sufletul său s-a contopit cu muzica. Publicul a apreciat mult interpretarea sa, cel din Botoșani determinându-l să ofere și un „bis”, pentru care tânărul violonist a ales o piesă de mare virtuozitate, Capriciul nr. 4 de Wieniawski.
Cele două seri de concert consecutive, desfășurate în condiții diferite, mi-au trezit nostalgia Botoșaniului copilăriei și adolescenței mele, în care timp de 12 ani (1959-1971), din cl. I și până în ultimul an de liceu, concertele de vineri ale Filarmonicii din Botoșani au constituit pentru mine a doua școală, la fel de importantă ca cea propriu-zisă. „Materiile” se numeau audiție, cultură muzicală, atitudine în sala de concert, eleganță, civilizație, exemplul și fascinația vârstnicilor (și cât de distinșilor!!) melomani ai orașului – elita intelectuală formată în anii inter și antebelici și care ne învățau și pe noi, chiar fără să ne dăm seama, despre conduita într-o sală de concert și despre multe altele. După o jumătate de secol aproape toți au dispărut. Dar o tradiție a rămas. Chiar dacă, din păcate, concertele nu mai au loc în splendida sală a teatrului „Mihai Eminescu”, chiar dacă publicul de azi nu mai are eleganța celui atunci, un lucru elementar a rămas: muzica se ascultă în liniște și nemișcare. De aceea cei doi violoniști au fost favorizați în concertul de la Botoșani.
Eroii demni de laudă ai Sucevei, care au făcut posibilă colaborarea cu Filarmonica din Botoșani – mă refer la conducerea fostă și actuală a Colegiului de Artă, încearcă să transforme nisipul mișcător al realității de azi în granit pe care să construiască o tradiție pentru mâine. Chiar dacă până mâine mai sunt câteva decenii.
(Prof. Elena ANDRIESCU, Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” Suceava)