Trenurile care nu mai sunt…

Aud că va reînvia linia CFR Dornești-Rădăuți-Putna. Nu chiar până la Nisipitul, cum era în 2012, dar, oricum, bine și până la Putna! În primăvară știu că a fost o promițătoare întâlnire la care au participat și șefii Regionalei CFR Iași, și starețul Putnei, Melchisedec, și primari din zonă. În principiu, toată lumea a fost de acord: refacem, redeschidem! S-ar cuveni înlocuite câteva mii de traverse, reparate instalațiile de semnalizare, înlocuite niște bariere – ceva treabă ar fi, dar nu de speriat, nici cheltuială peste poate.
N-am mai fost de ceva vreme prin zonă, nu știu cum au evoluat lucrurile, te pomenești că, la Gura Putnei, trenul șuieră pe șine și eu încă n-am aflat. Bine-ar fi așa să fie! Mai sigur e să-mi cercetez amintirile. Adunând (și păstrând) an de an câte un volum, m-am pricopsit cu un raft întreg de „Mersul trenurilor”. Le răsfoiesc din când în când cu nostalgie: în funiile de cifre regăsesc fumul – la propriu și la figurat – călătoriilor de odinioară și recapătă contur amintiri tremurate. Adică, de ce n-aș avea voie să fiu sentimental când vorbesc despre calea ferată română?
Soarta liniilor secundare a luat-o în jos fără frâne pe panta tristă a destinului și cine-și mai amintește anii de glorie, când nevasta șefului de gară era prima doamnă a târgului, la concurență cu madam primar? Și nu traficul de călători, în continuă scădere pe liniile secundare, aduce calea ferată în pragul colapsului, cât cel de mărfuri. Magaziile din stații zac goale și părăginite, vizitate doar de stafii, serviciul de coletărie parcă n-ar mai fi… Marile investiții în europenizarea rețelei rutiere lovesc de două ori în destinele CFR: mai întâi, sunt pricina cronicei subfinanțări a căilor ferate, în al doilea rând, când s-or da în funcțiune, vor contribui și mai drastic la diminuarea comenzilor de transport feroviar. Glasul roților de tren se va auzi stins, tot mai stins, rămânând să răsune tonic la joante (unde nu-i linie sudată!) doar pe magistralele de lung parcurs.
Zeul automobil se pregătește să-și savureze deplin victoria – nimic de făcut, asta-i legea firii. În țările civilizate, lucrurile s-au petrecut de mult aidoma. Toate trec. Cine își închipuia, în veacurile ce s-au dus, că vor dispare surugiii de poștă ori breasla birjarilor din târguri? Sau, mai aproape de zilele noastre, atelierele de remaiat ciorapi și pingelit pantofi? Legile economiei de piață nu iartă: nu-i cerere, nu-i ofertă – închidem prăvălia, iar mașinile cu aburi, la topit!
Pe calea ferată română se circulă tot mai lent, incredibil de încet, cu o viteză medie la jumătate față de ceea ce se practică în sorelele noastre europene. Pe liniile secundare, numărul trenurilor de călători s-a înjumătățit, unele secții au răposat de tot. Noile generații care n-au avut a se feri de firicelul de zgură slobozit pe coș, nici de plesniturile tufelor de alun când se cobora fereastra pe la Ilve, care n-au habar de mirobolanta șapcă roșie a impiegatului de mișcare, nici de țăcănitul telegrafului Morse, nici de apariția de poveste a mașinii 140.234, coborâtă de la munte năpădită de troiene și țurțuri de gheață, nici de…, nici de…, sigur că n-au cum pricepe legitimitatea nostalgiei după o lume a tehnicii destituită, firesc, tot de… tehnică.
Fiu de ceferist cu șapcă roșie și crescut printre locomotive și vagoane la Ițcani, am rămas cu o anume sensibilitate pentru tot ceea ce a fost odată și odată calea ferată. Și, mai ales, pentru seriozitatea, responsabilitatea și disciplina celei de a doua armate a țării – astăzi, tratată ca un rezervor oarecare de „resurse umane”, supus eternei amenințări cu reducerea de personal. Trenurile care au fost și nu mai sunt au făcut, totuși, parte din viața noastră, inclusiv cea afectivă. N-am să uit voinicosul fluier răgușit al mocăniței de pe Valea Arieșului, nici șuierul pițigăiat al locomotivei-tender 375-441 (mereu în schimbare de voce!) la plecarea de la Putna. Un text onorabil de muzică ușoară (rara avis!) spune că „Stelele care cad nu pier / Stelele care cad se mută în alt cer.” Trenurile care nu mai sunt s-au mutat în amintirile noastre, iar vechile „mersuri” mai păstrează, cifric, datele fantomaticelor traiectorii din vremea lui „a fost odată”. A le răsfoi echivalează un gest de arheologie feroviară, cu implicații de ordin sentimental. Pentru cei din generația mea… only.