Trei vizionari creștini ai sufletului românesc

Continuitatea de gândire și simțire românească este sistematizată de filosoful Constantin Noica într-o frumoasă introspecție axiologică, care se definește prin „trei momente culturale de culme: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII-lea, iar al treilea din secolul XX”. În prima treaptă, ochiul istoric se lămurește „într-o conștiință orientată spre absolut, unde precumpănește eternul”.În cea de-a doua se scot „la iveală criza și nemulțumirea cu sine, pe care le trezește în aceeași conștiință precumpănirea caracterului istoric”. Nu în ultimul rând, în cea de-a treia, se încearcă „o împăcare între planul eternității și cel al istoricității românești”, decantată într-o autentică „afirmație la luptă pentru valorile vii ale culturii”.
Marele gânditor Constantin Noica descoperă în monumentala sa lucrare „Pagini despre sufletul românesc” trei momente providențiale pentru istoria culturii și a existenței noastre ca popor. Aceste „pietre de hotar” din tradiția noastră românescă sunt marcate prin gândirea și spiritul creștin al lui: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea și Lucian Blaga, pentru secolul XX (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, București, 2014, p. 12).
Conștiința smerită a sufletului românesc
Personalitatea marelui domnitor valah Neagoe Basarab și moștenirea filosofiei sale existențiale creștine sintetizează o idee fundamentală, anume „ce înseamnă conflictul dintre etern și istoric și cum se prezintă spiritualitatea românească în clipa în care învinge eternul”. Structurat sub formă de povețe către fiul său Teodosie, testamentul pravoslavnicului voievod muntean adună numeroase sentințe biblico-patristice, vorbind „nu numai despre puterea lui Dumnezeu și slăbiciunea omului, despre împărații cei răi pedepsiți de Dumnezeu, și despre obligația domnitorului de a asculta marile comandamente religioase și morale, ci și despre lucruri mai personale” (ibid, p. 15).
În rezumat, elementul-cheie al diferențierii conceptuale dintre gândirea și spiritul românesc din această perioadă și trendul filosofiei medievale se descoperă prin „orientarea contemplativă spre eternitate”. Cu privire la această stare de fapt, Constantin Noica spune: „Odată lumea oprită, se ivește obișnuit spiritul. Lumea e oprită tocmai pentru ca spiritul să aibă netezită în fața lui calea spre cunoaștere și acțiune. Așa fac toate filosofiile, chiar dacă nu recunosc fățiș că sunt idealiste, că pun în joc spiritul însuși. Ce se întâmplă însă în viziunea eternității de aici? Spiritul nu apare. Cugetul nu ia cunoștință de sine și nu se așază în fața lumii, nu reface mai bine lumea pe care a oprit-o. În clipa când totul e tăcere, conștiința unui Neagoe Basarab e cuprinsă de umilință și plânge” (ibid, p. 17).
„Cantemir a voit pentru neamul lui o ieșire în istorie”
Cel de-al doilea reper filosofic în specificul gândirii și spiritului românesc devine grăitor în secolul al XVIII-lea prin condeiul lui Dimitrie Cantemir. De data aceasta, paradigma existențială este transferată critic din sfera eternității spre „înțelesul și gustul lumescului”. Gândirea marelui Cantemir este, pe de altă parte, legată atât de umanismul apusean, cât și de vechea cultură bizantină. Opera sa se cuprinde în sfera paradoxului. Pe jumătate apologet al valorilor culturale și spirituale românești, pe jumătate critic și contestatar al acestora, luminatul domn al Moldaviei caută de fiecare dată „o ieșire”. După el „neamul românesc a știut să-și conserve totdeauna neatinse legile sale civile și cele bisericești”, dar, pe de altă parte, tot el afirmă că „românul nu se prea ținea nici de cele dumnezeiești. Iar când întâlnește curaj, știți ce spune? Fatalismul e cel care le dă curaj”. În consecință, spune același Constantin Noica, „Cantemir a voit pentru neamul lui o ieșire în istorie. Dar, dinainte încă de a-l vedea pornit pe căile devenirii și ale împlinirii istorice, el îi judecă din perspectiva unor criterii care nu-și găseau aici locul. Câtă nedreptate se făcea astfel neamului românesc nu ne interesează nici de astă dată. E semnificativ însă faptul că nedreptatea vine de la un român, care iese din cadrul anistoric al vieții românești, spre a fixa cel dintâi termenii conflictului dintre ceea ce este etern și ceea ce trebuie să fie istoric în neamul românesc” (ibid, p. 26-27).
Între „cultura majoră și cea minoră”
Raportat la specificul românesc al filosofiei, secolul XX este emblematic prin gândirea lui Lucian Blaga. Prin el avem înainte o reîntoarcere la valoarea culturală a „satului românesc”. Noica identifică aici un moment de mare anvergură națională, anume cuvântarea filosofului Lucian Blaga din 1937, la admiterea sa ca membru deplin al Academiei Române. „Cel mai personal dintre cercetătorii români de astăzi face elogiul a tot ce e impersonal, anonim, anistoric în sufletul românesc”.
Mai târziu, marele creator de sistem filosofic își întărește gândirea printr-o evaluare filosofică de geniu între „cultura majoră și cea minoră”. „Filosofia lui Blaga, scrie Constantin Noica, e o filosofie a apriorismului stilistic. Ea îmbogățește categoriile kantiene cu categorii purtate de o matcă stilistică, prin care singură poate face știință, artă, religie o conștiință omenească… pentru Blaga, cultura minoră e de aceeași calitate cu cea majoră, pentru că e purtătoarea unei mătci stilistice. Satul nostru, spune Blaga, a avut tăria să se păstreze «boicotând» istoria. În jurul lui se făcea, de către alții, străini de neamul nostru, istorie: satul nostru s-a păstrat. Vremea a vremuit, dar matca stilistică, deci pecetea adâncă a neamului româneasc, a rămas aceeași” (ibid., 29-30).
Cu toate criticile din epocă și de după aceasta, în special în perioada comunistă, filosofia lui Blaga rămâne normativă în definirea valorilor gândirii tradiționale, desprinse din setea de transcendență a sufletului românesc. La el găsim identificarea concretă a elementului autohton, păstrat și transmis în valoare nealterată de la străbuni până în zilele noastre.
Axa tripartită, pe care o evocă Noica în „paginile” sale despre „sufletul românesc”, descoperă conștiința iubirii de înțelepciune a neamului nostru. Ea se desfășoară etapizat de la evaluarea ancestrală a eternului la motivul istoric, de la năzuință și ideal la concret, rezumându-se magistral în specificul „mioritic” al satului românesc.
(Pr. Ioniță Apostolache, Ziarul Lumina)