Ce au în comun cei trei premieri din care trebuie să aleagă românii la viitoarele alegeri, Teodor Stolojan, Mircea Geoană și Călin Popescu Tăriceanu? În afară de faptul că și-au declarat intenția comună de a conduce guvernul României, s-ar putea spune că nu mare lucru. Dar nu e așa: în percepția publică toți trei sunt văzuți ca niște oameni de fațadă, puși în fruntea unor proiecte guvernamentale pentru a servi intereselor unor persoane sau grupuri din planul doi.
În ce privește identitatea acestor manipulatori, părerile pot fi împărțite. Numai la Teodor Stolojan se știe sigur că în spatele lui e Băsescu. Îți place Băsescu sau nu, măcar e o chestie clară, Stolo e premierul favorit al lui Băsescu și va conduce guvernul în acord cu președintele.
Mult mai greu e de spus la Geoană. Geoană e azi purtătorul de cuvânt al grupului de la Cluj, mâine al lui Adrian Năstase, poimâine al lui Viorel Hrebenciuc. Dacă există ceva și din el însuși, e greu de depistat. Poate tendința lui spre tehnocrație și interesul lui în politici publice l-ar face un prim ministru bun: dar dacă ne luăm după prestația lui ca șef de partid, care e cam aceea a unei mingi de hochei utilizată de mai mulți jucători, e greu să ți-l imaginezi conducând în mod real guvernul, făcând deci cu alte cuvinte mai mult decât muncă de reprezentare.
Cu Tăriceanu, situația nu e mult diferită. Și el e împins de la spate, de lobbyuri din business, precum cel care l-a făcut să susțină taxa auto, din lumea financiară, de grupul Patriciu, dar și de grupul Bogdan Olteanu. Deciziile lui sunt adesea luate de alții. Eu, care mi-l amintesc la începutul lui 2005, când a hotărât singur contra opoziției partidului să adopte declarația de avere obligatorie pentru demnitari, de exemplu, cred că acesta e un lucru foarte regretabil. Dar e un fapt: guvernul Tăriceanu a dat sau a încercat să dea mai multe legi direct adresate unor grupuri de interese ca oricare din adresa lui. În guvernul Năstase se luau din gros comisioane, azi sub anchetă: în cel al lui Tăriceanu s-a încercat adesea să „o facem legal”, deci să fie consfințite privilegiile unor interesați printr-o lege. E greu de spus cine e captivul cui, omul politic grupurilor de interese, sau invers, dar mi se pare că dovezile înclină spre prima variantă
Cum au ajuns românii să aibă de ales între niște oameni care sunt mai curând substituții altora la guvernare? Există două explicații posibile.
Prima, pe care ar da-o dușmanii actualei Constituții, gen Adrian Năstase, ar fi că semiprezidențialismul nostru sabotează ascensiunea unor lideri autentici. Conform acestui argument, nu pot ajunge prim miniștri decât cei care s-ar împăca cu împărțirea ambiguă a puterii între președinte și prim ministru, cu alte cuvinte, cei resemnați dinainte să fie vioara a doua.
Există însă și o explicație concurentă. În fond, șefi de partid ca Geoană sau Tăriceanu au calea de a deveni vioara întâi prin alegerile prezidențiale. Dacă partidele au lideri care de fapt ar avea dificultăți să câștige asemenea alegeri nu este vina Constituției, ci a veșnicei lipse de lideri din politica românească, care are multe voci, dar puține personalități capabile să inspire o mobilizare de masă.
Aceasta fiind situația însă, să ne amintim că politica nu e o cale de căutare a fericirii absolute, ci un fel de a cântări realitivismul unei situații pentru a extrage cea mai bună soluție din ceea ce există. Avem de fapt de ales între un guvern Băsescu, cu defectele și calitățile lui, care se cunosc (și cu Stolojan și Macovei figuri principale), și două guverne (de fapt unul, căci liberalii și pesediștii par să se împace bine) al unor grupuri de interese aliate, cu o agendă mult mai obscură. Asta alegem atunci când cântărim oferta celor trei prim miniștri de pe piața noastră electorală.
