Trei icoane ale Maicii Domnului, trei lăcașuri monahale

Una dintre dovezile mai mult decât evidente că Maica Domnului nu ne-a părăsit pe noi este mulțimea de rugăciuni aduse în fața icoanelor închinate Sfintei Fecioare Maria, fiecare cu specificul și cu povestea ei, din care mare parte se pot afla din lucrarea, tradusă și în limba română, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului a lui Egon Sendler. Din rugile și minunile care s-au petrecut în urma lor de-a lungul timpului a apărut sintagma „icoană făcătoare de minuni”, în ciuda faptului că orice icoană, în fața căreia se ridică rugăciuni din inimă curată, își împlinește menirea de a tămădui bolile sufletești și trupești.
În urma înfrângerii asediatorilor Constantinopolului din data de 7 august 626, victorie obținută prin intervenția Maicii Domnului și în urma rugăciunilor adresate ei, nu doar ziua respectivă a fost comemorată ca η ακαθίστου ημέρα, ci întreaga lună august a fost închinată celei care a scăpat cetatea de la moarte. La jumătatea lunii, asemeni sărbătorii Sfintei Cruci din Postul Mare și având același rost de întărire duhovnicească, este așezată sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, a celei care, întru adormirea sa, nu ne-a părăsit pe noi.
În acest sens, una dintre dovezile mai mult decât evidente ce pot fi aduse este mulțimea de rugăciuni aduse în fața icoanelor închinate Maicii Domnului, fiecare cu specificul și cu povestea ei, din care mare parte se pot afla dintr-o lucrare tradusă și în limba română, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului a lui Egon Sendler. Majoritatea lor sunt cunoscute ca „icoane făcătoare de minuni”, în ciuda faptului că tămăduirea bolilor sufletești și trupești poate avea loc în urma rugăciunilor din inimă „înfrântă și smerită” aduse în fața oricărei icoane a Maicii Domnului.
În virtutea faptului că ne aflăm în anul unității naționale, din noianul de icoane românești am ales doar trei, câte una din fiecare provincie, și anume icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, „Lidianca”, și cea de la Nicula ‒ toate trei fiind de tipul Hodighitria, „cea care arată calea”, dar fiecare având povestea proprie și, prin aceasta, putința de a ne purta pașii nu doar către alte meleaguri, ci și către alte timpuri și evenimente.
Mănăstirea Dintr-un Lemn
Prima asupra căreia ne îndreptăm pașii este marea icoană de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, unde ne întâmpină o icoană de mari dimensiuni (152x122x8 cm). Neofit Cretanul menționează o legendă din secolul al XVIII-lea în care un cioban, Radu, în urma unui vis, a descoperit icoana Maicii Domnului ascunsă într-un stejar secular, după care, din lemnul stejarului, a construit o bisericuță în care a așezat icoana.
Greu încadrabilă stilistic și mai greu cronologic, icoana este una de procesiune, pe o față fiind pictată Maica Domnului cu Pruncul (într-o postură aparte, un dialog cu Fiul său), cu îngerii și cu profeții, iar pe cealaltă, Judecata de apoi. Poate că tocmai această particularitate a generat tragica experiență prin care a trecut Păuna, soția lui Ștefan Cantacuzino (1714-1716), proaspătă Doamnă a Țării Românești în urma trădării lui Constantin Brâncoveanu, trădare de care nu era chiar străină. De ziua Adormirii Maicii Domnului, în timpul slujbei și la ceasul la care, la Stambul, erau sacrificați Brâncovenii, ambițioasa doamnă a văzut, în poala de icoană, toată grozăvia petrecută, motiv pentru care și-a pierdut cumpătul. Dusă la stăreție, fără să șovăie, a mărturisit cele văzute, pe fundalul unei vinovății evidente ‒ care, în loc să se purifice, avea să se amplifice, prin lichidarea ulterioară a celor două martore (Valeriu Anania, Cerurile Oltului). Poate că toată această descătușare a conștiinței nu ar fi avut loc dacă nu ar fi știut că, de pe partea opusă icoanei, o privește Dreptul Judecător.
Mănăstirea Neamț
A doua icoană, icoană de procesiune, având pe o față Maica Domnului cu Pruncul, iar pe cealaltă pe Sfântul Gheorghe, pe tron, a fost dăruită de împăratul bizantin lui Alexandru cel Bun (1400- 1432) ‒ după unii pe 31 martie 1401 (Luca Diaconu, Icoana bizantină a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț), după alții ceva mai târziu. Ea a venit la noi într-un context tragic, în care Bizanțul, gloria Ortodoxiei, ajunsese să bată pe la porțile Occidentului după ajutoare în vederea salvării sale din gheara turcilor. Restaurat pe 15 august 1261, Imperiul Bizantin s-a confruntat timp de două secole cu aceștia, asistând neputincios la cucerirea Traciei și Balcanilor, la blocada capitalei din 1394, la asediul din 1422 și la cel final, din 29 mai 1453. În acest răstimp, toți împărații bizantini, cu excepția lui Andronic II, au fost pentru unirea cu Roma, la Lyon (1274), la Ferrara – Florența (1438- 1439), pentru ca, pe 12 decembrie 1452, în Catedrala „Sfânta Sofia“, să fie oficiată Liturghia comună. Astfel că icoana Maicii Domnului, oferită în dar Moldovei într-o perioadă în care împărații bizantini considerau Ortodoxia un lest de care imperiul trebuia să se debaraseze pentru a se salva, rămânea ea singură mărturisitoarea dreptei credințe.
Mănăstirea Nicula
Cât privește cea de-a treia icoană, pe baza declarației din martie 1699 a preotului din Nicula, știm că ea a lăcrimat „din 15 februarie și până în 12 martie 1699” și că a fost pictată de Luca din Iclod (Ana Dumitran, „Luca din Iclod, un pictor transilvănean din secolul al XVII-lea”). Nu știm data la care a fost pictată, însă, dintr-un anume punct de vedere, icoana de la Nicula s-a născut în acel interval de aproape o lună în care Maica Domnului a lăcrimat, moment din care a început pelerinajul la icoana sa. Era un ceas de cumpănă a ortodocșilor din Transilvania, ce a premers unirii forțate cu Roma și acțiunii întreprinse de generalul Adolf Nikolaus von Bukow care avea să distrugă, în 1761, peste 150 de biserici, mănăstiri și schituri, în speranța că astfel îi va obliga pe românii transilvăneni să treacă la uniație.
Însă Maica Domnului a dat naștere nu doar unei singure manifestări spirituale cu totul deosebite, pelerinajul de la icoana sa, ce a adunat an de an tot mai mulți creștini, tămăduind și vindecând bolile sufletești și trupești, ci a determinat nașterea unei arte cu totul aparte, icoana pe sticlă. Întrucât mulți pelerini doreau să ia cu ei, la întoarcerea acasă, o icoană a Maicii Domnului, țăranii au deprins meșteșugul picturii pe sticlă, cu materiale ieftine și lesne de procurat: sticlă (glajă), culori și lemn. A luat naștere, astfel, o adevărată școală care, inspirată de pictura pe sticlă din Boemia, Austria (Irimie, Cornel și Marcela Focșa, Icoane pe sticlă) și aflată la confluența dintre arta de tradiție bizantină și arta populară, a angrenat mai toți membrii familiei (femeile copiau izvoadele și pictau, bărbații confecționau ramele). De la acele prime icoane, datate 1778 și 1780 (Juliana Danco și Dumitru Danco, La peinture paysanne sur verre de Roumanie), tematica s-a diversificat, ajungându-se la o variată paletă iconografică și putându-se vorbi deja de o tradiție în domeniu.
Imperiile se duc, credința și frumosul rămân
Fiecare dintre cele trei icoane ale Maicii Domnului sunt purtătoare ale unei istorii zbuciumate și îndelung cercetate de ispite, dar și pline de nenumărate minuni, dincolo de care Maica Domnului a intervenit în viața noastră, a românilor, și pe alte căi. Viziunea Păunei Cantacuzino a fost mai mult decât o mustrare, a fost poate o premoniție a morții de care aveau să aibă parte soțul și socrul ei, Ștefan și Constantin, în 1716 – dar pe care ei au ignorat-o. În prezent, icoana, restaurată în două rânduri și eliberată de acea carcasă metalică, este așezată într-o casetă pe măsură, în care este creat microclimatul necesar, asemenea unui muzeu în miniatură. Icoana Maicii Domnului de la Neamț poate fi considerată, într-un fel, o înaintemergătoare a unei arte moldovenești care avea să ducă mai departe stindardul biruinței artei de tradiție bizantină, o mărturie a faptului că imperiile se duc, dar frumusețea Ortodoxiei și a artei sale rămâne. În prezent, în ciuda faptului că îmbrăcămintea din metal bruiază frumusețea chipului, ea se bucură de o cinstire aparte, având acatist și slujbă de prăznuire pe 9 iulie. Iar icoana de la Nicula a găsit o cale de salvare a sufletelor românilor loviți din toate părțile, prin nașterea acelor icoane pe sticlă care, deși stilistic și tehnic nu se înrudesc cu arta bizantină, reușesc să transmită toată puritatea acelui suflet de român care nu se vinde nici măcar pentru o împărăție. Ajunși la finalul pelerinajului nostru, nu putem să nu înălțăm o rugă de mulțumire către cea care, ca una ce este Hodighitria, ne-a arătat calea către frumusețea Împărăției cerurilor și ne-a păstrat în unitatea noastră de români, prin menținerea în unitatea credinței către Fiul său.
(Mihaela Palade, Ziarul Lumina)