Trei filme

Trei filme par a anunța un nou și promițător început în cinematografia românească: „4 luni…” al lui Mungiu, „Californian dreamin” datorat regretatului Nemescu și „Ticăloșii”, în regia lui Marinescu. Diferite ca situare a acțiunii în timp, și mai diferite din punctul de vedere al universului investigat, asemănătoare prin (în sfârșit!) infuzia de adevăr omenesc și viață netrucată, dar și prin curajul de a ataca pieptiș teme vegheate de beculețul roșu avertizator „atenție, teritoriu minat!” Și filmul scris și regizat de Mungiu, și cel turnat după cartea lui Dinu Săraru, și „Californian…” se nutresc din aceeași fântână bântuită de miasmele descompunerii morale: un filon satiric nedeclarat, aparent blajin, totuși, coroziv, identificăm la Mungiu, un adevărat regal al satirei în pelicula lui Marinescu, crochiuri caracterologice tot pe canava satirică la Nemescu. Interesantă observația (nu-mi aparține) că mizeria morală, în filmul premiat la Cannes, derivă din și se conjugă cu mizeria existenței cotidiene din vremea lui Ceaușescu, în vreme ce, în cazul „Ticăloșilor”, potlogăriile la limita umanului sunt opera unor indivizi cu sacii (de aur) de mult în car, incapabili să se oprească din drumul ce-i va duce până la crimă. De-ar exista un instrument în stare să măsoare cantitatea de curaj scenaristic și regizoral investită în cele trei creații, atunci fără îndoială că „Ticăloșii” s-ar clasa pe locul I, urmat de „Californian…” și, surprinzător, abia pe a treia poziție de „4-3-2”. Săraru nu s-a sfiit să ia taurul de coarne și-n alte vremi, în care, cum nu se putea spune mai nimic până la capăt, a izbutit, totuși, să spună mult. Acum se dezlănțuie pur și simplu; citind (și văzând) care-s apucăturile și orizontul ciocoilor noi cu bodiguard îți poți închipui cum ar fi arătat „Clipa” făr-de cenzură și, mai ales, de auto-cenzură. „Ticăloșii” este dur, neiertător, demascator, cinic și… devorator de voturi în perspectiva unor alegeri oricât de… uninominale – de unde reticența, dacă nu chiar răceala cu care filmul a fost întâmpinat. O astfel de peliculă, jucată exemplar și regizată la meserie, se cuvine să fie mai degrabă interesată de validarea publicului larg decât de cea a criticii, explicabil timorată de bătaia lungă (mai bine zis, înaltă) a replicilor oricărei secvențe. Probabil că după o primă difuzare TV se va putea cu adevărat discuta despre receptarea acestui film de excepție. Cât despre „Californian dreamin”: realizatorii au vrut să spună tot – știută boală a tinereții. Sunt nu puține scene excepționale, ideea de la care s-a pornit construcția scenariului este, la rându-i, excelentă, materialul filmat, aproape totdeauna, impecabil. Dacă Mungiu a proiectat drame personale pe fond politic, iar Săraru-Marinescu au investigat politicul ca generator de dramă a individului, Nemescu a încercat și una, și alta. Drept pentru care povestea se despletește prea mult și, în locul cuvenitei creșteri dramatice apar „burți” pe care, sunt sigur, regizorul le-ar fi eliminat la montaj. Cei care au finalizat filmul au făcut-o, poate cu pietate și-n respectul amintirii celui ce a fost Nemescu, neîndrăznind să lase în afara variantei finale secvențe în care s-a investit trudă, talent, și care, în sine, spun mult, dar în economia generală apar ca în plus. Din experiența proprie știu cât de greu se aruncă la coș orice metru de material filmat; legile cine-construcției obligă, însă, la rigoare și la acordarea unui plus de credit sugestiei în fața epicului ilustrativ. Ar mai fi de reproșat unele stângăcii de ordin… ceferistico-vamal, câteva inutile excese de limbaj, precum și încăierarea din final, lipită tocmai spre a se adăuga sporul de tensiune lipsă – așa cum, pe vremuri, prozatorii din generația Galan dădeau foc la acareturile colectivei ca să asigure cărții un final de efect. Dar – și-i vorba despre un DAR cât toate zilele – „Californian dreamin” e-o mică-mare sărbătoare a cinematografului românesc prin izbutita demonstrație că, dacă adie răsuflarea artisticului, nu pot exista teme de ne-atacat, prin adevărul schițelor caracterologice, prin subtilitatea jocului de-a râsu-plânsu’ și, nu în ultimul rând, datorită prestației actoricești, omogenă și convingătoare. Nici un sunet fals. Filmul (două ore și jumătate!) merită văzut – invită la meditație.