Trei culori… în trei țări!

Într-un mesaj trimis prin e-mail, dl. (dna.?) ce semnează C.R.S. solicită deslușiri în legătură cu propunerea noastră glumeață ca selecționatei Elveției să i se cânte imnul… Albaniei, doar astfel simțindu-se și-o adiere românească la Mondialul brazilian.
Am mai scris, cândva, nu mai știu când (de, susțin această rubrică de zece ani!) pe tema respectivă, dar cum au apărut spectaculoase elemente noi va trebui s-o reiau.
Cum se știe, imnul Albaniei nu-i altul decât cunoscutul „Pe-al nostru steag”, compoziția lui Ciprian Porumbescu. Tot „Pe-al nostru steag” a fost și imnul național al Republicii Socialiste Române. A avut cea mai scurtă existență dintre cele șase imnuri românești: doar doi ani, 1975-1977, poate tocmai din pricina bizareriei că în două țări europene fanfarele cântau aceeași melodie-simbol în împrejurările de maximă solemnitate. Închipuiți-vă situația la un meci oficial de fotbal!
Aflați că, între timp, a apărut și o a treia țară ce-și însușește ilicit creația lui Ciprian: este vorba de Malossia, care și-a proclamat independența în 1999. E-o „țară” cu un teritoriu de 5,8 hectare, situată în interiorul statului american Nevada. Populația: 11 persoane. Are monedă proprie, drapel, birou vamal (o gheretă cât un closet de țară), emite pașapoarte, ba, mai mult, are și… Parlament. Revendică și alte câteva teritorii, între care Vesperia, o suprafață de 180.000 mile pătrate aflată pe… planeta Venus. Căutați amănunte pe internet, unde este postat și imnul național, și veți asculta… „Pe-al nostru steag”.
A mai fost o perioadă în care același imn românesc, de astă dată „Deșteaptă-te, române!”, a fost adoptat de o a doua țară, de astă dată, Republica Moldova, dar interval de tot scurt, așa că am fost martor la o vizită a președintelui Turciei la Chișinău când înaltul oaspete a fost întâmpinat, la sosire, cu „Deșteaptă-te, române!” și condus, la plecare, cu „Limba noastră”…
În ce privește „Pe-al nostru steag”, toată lumea observă identitatea liniei melodice cu imnul Albaniei, dar mai nimeni nu știe că și textul… este cam același.
Victor Eftimiu, aromân născut în satul Boboștița, este implicat în cețoasa „vânzare” a imnului către albanezi, dar nici cum se crede, nici cum se spune. Din rândul aromânilor s-au ridicat personalități de marcă, între care Maica Tereza (Agnes Gongea Boiagiu), Karolos Papuliou, președintele Greciei, Atenagorus Piru (patriarhul ecumenic al Constantinopolului), lista putând continua, la noi, cu episcopul Andrei Șaguna, cu istorici (A.D. Xenopol), actori (Toma Caragiu, Ion Caramitru), regizori (Stere Gulea), pictori (Camil Ressu), medici de renume (Mina Minovici), până la fotbaliști (Hagi, Zicu) ori la… pușcăriași de marcă precum Becali, dar și la cunoscuți legionari fondatori ai „Gărzii de fier”…
Nu putem trece peste faptul că versurile imnului au fost publicate încă în 1912, într-o gazetă albaneză din Bulgaria, sub semnătura lui Stavri Drenova. Nici o legătură, deci, cu Eftimiu. Varianta românească, datorată brașoveanului Andrei Bârseanu, pare simplă localizare a strofelor lui Drenova. Dar n-o fi fost… invers? Iată mai întâi cum sună ultimul catren în albaneză (traducere): „Pentru că însuși Dumnezeu a spus / Că națiuni vor pieri de pe pământ / Dar Albania noastră va dăinui / Pentru ea, pentru ea vom lupta”. Textul românesc: „Și-n cartea veșniciei scrie / Că țări și neamuri vor pieri / Dar mândra noastră Românie / Etern, etern va dăinui”.
Care dintre cei doi autori l-a copiat pe celălalt? Rămâne de văzut și de… demonstrat. Albanezul și-a publicat producția cu pricina în 1912. Nu cunosc data la care a fost izvodit textul lui Bârseanu; știm doar că i-a însuflețit pe români în războiul din 1916. Cel mai plauzibil ar fi că imnul s-a preluat „la pachet”, cu tot cu text, ulterior tradus în albaneză. Eftimiu n-a compus muzică niciodată, nimeni nu-i putea solicita… o melodie. Circulă ipoteza că dramaturgul i-ar fi comandat-o lui Ciprian Porumbescu. Aiuristic: Ciprian a murit în 1883, Eftimiu s-a născut în 1889.
Așa că rămâne în picioare o singură supoziție: Victor Eftimiu și-a păcălit co-naționalii, vânzându-le ilicit un cântec intrat de mult, cu tot cu text (? – aici e aici!) în patrimoniul cultural al românilor.