TRECUTUL RECENT

Locuiesc în vecinătatea unui mare liceu. Când începe școala, abia dacă găsesc un locșor în care să parchez, din pricina mașinilor onor elevilor. Șirul se întinde pe aproape 1 km. Și nu-i vorba (decât rar) despre „Dacii”, ci de mărci mult mai onorabile, mai mofturoase și, în consecință, mai scumpe. Altfel, nimic de obiectat: elevii (și elevele) se poartă cuviincios, nu dau muzica la maxim decât în pauze, când mașina devine loc de fumat (se pare că nu numai) și, în general, participă la trafic probând reală maturitate. Nimic de comentat, nimic de obiectat – ne aflăm în 2006 și se cuvine să intrăm din toate punctele de vedere în rând cu lumea. Mă-ntreb doar dacă acești (încă) copii au habar despre copilăria părinților și bunicilor lor. Dacă li s-a spus vreodată cum se trăia în România anilor ’50-’60 – că din cărți, slabă nădejde să afle, câtă vreme și bibliografia obligatorie o „parcurg” în rezumate. Probabil, nici nu prea îi interesează: ce rost să dezgropi amintiri dezagreabile și, nu-i așa, toți consideră că viața lor e un roman, așa că își exagerează vinovat-justificativ suferințele până la minciună. La ce bun să privești înapoi, fie cu mânie, fie cu înțelegere, când poți să treci pe lângă trecutul recent cu indiferență, simulând oarece interes, dar, de fapt, lăsând să-ți iasă lejer pe-o ureche ceea ce intră (dacă intră) pe cealaltă… Am evocat șirul de mașini elegante amintindu-mi că, la aceeași vârstă a liceului, mi-am dorit nespus de mult o bicicletă. N-a fost să fie. Poate pentru a bifa împlinirea acelui obsesiv vis al copilăriei, mi-am cumpărat târziu bicicleta, la bătrânețe, și acum zace de pomană în fundul garajului… N-au nici o vină copiii anului 2006 că, în România, standardul de viață se apropie încet-încet de onorabil (dacă… luăm în calcul totalul și extragem media). Oare, însă, n-ar trebui să li se spună, într-un fel sau altul, despre hainele și bocancii „pe puncte” (pariez că nimeni din tânăra generație n-ar putea răspunde la întrebarea „ce-o fi asta?”), despre afișul „marți se dă halva”, despre omniprezenta pâine neagră de 2 kg., despre bradolina puturoasă cu care se dădeau podelele școlii, despre gazul și fitilul lămpilor din fiece casă, despre difuzorul Stației locale de radioficare, ce ținea loc și de radio, și de televizor și la care se citea în fiece dimineață, articolul de fond din „Scânteia”, despre bibliotecile măcelărite, despre eternele filme sovietice cu Matrosovi și stahanoviști, despre cântecele trădând naiv foamea cronică a adolescenței („Să trăiești cartof de aur, ideal pionieresc” – halal ideal!), despre privirea încruntată și bănuitoare a cadristului, despre bucuria taberelor gratuite la mare, despre istoria URSS învățată în locul istoriei românilor, despre… despre… Scriam, cu alt prilej, că tinerii judecă realitățile de ieri potrivit unor criterii de azi. Se pare că greșeam: nu le judecă decât în aspectele superficiale, revelate de o media interesată de scandal=tiraj, fiindcă, de fapt, nici nu le cunosc și nici nu-i interesează. Dac-ar ști cum s-a trăit odinioară, ar înțelege și ar prețui cum se cuvine eforturile și sacrificiile celor ce i-au crescut. Dar, mai ales, ar ști să facă și deosebirea și apropierea între dosarul de atunci și dosarul de acum, ambele hotărând destine, dar acționând din perspectivă etică diametral opusă… Ce-a fost, a fost. De unde să afle? Romanul românesc s-a scuturat orgolios de social, în favoarea detalierii sexului de alcov. Filmul își propune, programatic, să trezească interesul străinilor, lăsând în planul doi pe acela al compatrioților. Doar TVR, care, slavă Domnului, posedă bogăție de material filmat, ar putea iniția un ciclu gen „A fost odată”, cu misie de alfabetizare pentru ignoranții fără voie… Mă opresc aici, fiindcă nu-i cu putință semn mai evident al bătrâneții decât a-ncepe să critici generația tânără. Ăștia sunt, ăștia suntem, cu ăștia defilăm.