Trecutul prezent

Locuiesc în vecinătatea unui mare liceu. Când începe școala, abia dacă găsesc un locșor în care să parchez din pricina mașinilor onor elevilor și, mai ales, ale părinților. Barem până ce-a dat Covid-ul știam la ce oră pot încerca să scot Logan-ul din curte și cam când aș putea să cutez aducerea lui la loc. Acum, la ceas de pandemie, cu orare decalate „în trepte”, e-o foială continuă Altfel, nimic de obiectat: elevii (și elevele) se poartă cuviincios, nu mai dau muzica la maxim cum făceau în pauze, când mașinile celor din anii ultimi deveneau loc de fumat (se pare că nu numai) și nesimțită boxă mobilă. Acum îi înțeleg și-i aprob pe tăticii și mămicile care-și duc și aduc copiii la școală cu mașina, astfel scutindu-i de primejdiosul voiaj cu mască în tramvai ori autobuz. Până mai ieri, înainte de invazia virusului și cu amintirea copilăriei în care zi de zi, toamnă-iarnă-primăvară, băteam pe jos, dus-întors cei 3,5 km. de la Ițcani până la liceul din Suceava, mi se părea că-i vorba despre un exces de zel părintesc. Doar la vreo două sute de metri se află stația în care opresc patru tramvaie și trei autobuze, iar purtătorii de ghiozdane par cam rotunjori și prea rotofei. Sigur că-i incorect să judeci realitățile de altădată conform criteriilor de acum, dar tot așa-i și invers: dacă în veacul XX veneam „per pedes” la liceu, n-o să pretind, în secolul XXI, ca lucrurile să se petreacă aidoma. Numai că mă-ntreb doar dacă acești (încă) copii au habar despre copilăria părinților și bunicilor lor. Dacă li s-a spus vreodată cum se trăia în România anilor ’50-’60 – că din cărți, slabă nădejde să afle, câtă vreme și bibliografia obligatorie o „parcurg” în rezumate. Probabil, nici nu prea îi interesează: ce rost să dezgropi amintiri dezagreabile și, nu-i așa, toți consideră, în cărți, că viața lor e un roman, așa că își exagerează vinovat-justificativ suferințele până la minciună. La ce bun să privești înapoi, fie cu mânie, fie cu înțelegere, când poți să treci elegant pe lângă trecutul recent, simulând oarece interes, dar, de fapt, lăsând să-ți iasă lejer pe-o ureche ceea ce intră (dacă intră) pe cealaltă… Am evocat șirul de mașini elegante amintindu-mi că, la aceeași vârstă a liceului, mi-am dorit nespus de mult o bicicletă. N-a fost să fie. Poate pentru a bifa împlinirea acelui obsesiv vis al copilăriei, mi-am cumpărat târziu bicicleta, la bătrânețe, și acum zace de pomană în fundul garajului… Oare n-ar trebui să afle ai noștri tineri despre hainele și bocancii „pe puncte” (pariez că nimeni din noua generație n-ar putea răspunde la întrebarea „ce-o fi asta?”), despre afișul „marți se dă halva”, despre omniprezenta și salvatoarea pâine neagră de 2 kg., despre bradolina puturoasă cu care se dădeau podelele școlii, despre gazul și fitilul lămpilor din fiece casă, despre difuzorul Stației locale de radioficare, ce ținea loc și de radio, și de televizor și la care se citea, în fiece dimineață, articolul de fond din „Scânteia”, despre „originea sănătoasă”, despre bibliotecile măcelărite, despre eternele filme sovietice cu Matrosovi și stahanoviști, despre cântecele trădând naiv foamea cronică a adolescenței („Să trăiești cartof de aur, ideal pionieresc” – halal ideal!) despre privirea încruntată și bănuitoare a cadristului, despre bucuria taberelor gratuite la mare, despre istoria URSS învățată în locul istoriei românilor, despre arestările din faptul nopții, despre… Scriam, cu alt prilej, că tinerii judecă realitățile de ieri potrivit unor criterii de azi. Se pare că greșeam:nu le judecă decât în aspectele superficiale, revelate de o media interesată de scandal = tiraj, fiindcă, de fapt, nici nu le cunosc și nici nu prea îi interesează. Dac-ar ști cum s-a trăit odinioară, ar înțelege și ar prețui cum se cuvine eforturile și sacrificiile celor ce i-au crescut și s-ar întreba dacă-s căliți cum se cuvine pentru a înfrunta rigorile vieții adevărate. Ar ști să facă și deosebirea și apropierea între dosarul de atunci și dosarul de acum, ambele hotărând destine, dar acționând aproape identic din perspectivă etică diametral opusă… Ce-a fost, a fost. De unde să afle? Romanul românesc s-a scuturat orgolios de social în favoarea detalierii sexului de alcov. Filmul își propune, programatic, să trezească interesul străinilor, lăsând în planul doi pe acela al compatrioților. Poezia se depărtează constant de cititor. Mă opresc aici, fiindcă nu-i cu putință semn mai evident al bătrâneții decât a-ncepe să critici generația tânără. Ăștia sunt, ăștia suntem, ăștia defilăm. Sănătoși să fim și să ne vedem post-Covid!