Carol Sebastian și Dan Voiculescu: un ziarist și un președinte de partid. În principiu, doi oameni foarte diferiți. Ceea ce i-a apropiat recent a fost, după ceea ce știm până acum, un dosar – din care reieșea colaborarea lor cu Securitatea fostului regim. Și-i mai apropie ceva. Indiferent de vederile lor, deseori la antipozi, de-a lungul ultimilor ani, indiferent de faptul nici unul n-a adus deservicii democrației românești – ba dimpotrivă –, ambii au evitat să vorbească vreodată despre acest episod al trecutului lor. Fiecare, de la locul său, a sperat că ceea ce nu amintești nu există.
Iată așadar că au trebuie să apară aceste nume – de fapt, cazuri (și sunt mai multe) – pentru a înțelege că există, acolo, în spatele nostru, ceva care ne urmărește; un coșmar de care, cu cât fugim mai repede, cu atât revine peste noi. În decembrie 1989, când au murit soții Ceaușescu, noi, printr-un fel de complicitate comună, i-am investit cu rolul de țapi ispășitori. Acel bătrânel zaharisit și certăreața lui soție au părut a lua, pe umerii lor descărnați, păcatele unui întreg sistem și ale unei întregi națiuni. Cel puțin ne-am iluzionat că așa va fi. Dar n-a fost.
România de azi, față de România din 1989, are în plus o generație cu pretenții ceva mai mari. Studenții din Piața Universității, din 1990, doreau să vadă carnetul de partid al lui Ion Iliescu și făceau bancuri pe seama votantelor lui Petre Roman. Studenții de azi nu mai ocupă piețe, dar cer să vadă dosarele CNSAS ale rectorilor lor, în timp ce sindicaliștii din Învățământ se întreabă despre trecutul funcționarilor din minister.
Trăim, de fapt, o isterie. Goana actuală după surprize în dosare și după detalii de biografie nu e decât reculul firesc al tăcerii ipocrite în care ne-am complăcut atunci, după 1990. Ne-am iluzionat vorbind despre culpe colective (“moștenirea vechiului regim”, “s-au făcut și greșeli” etc.), iar acum, iată, suntem – fiecare – pradă potențială culpelor individuale pe care le-am sperat uitate.
E foarte probabil ca în perioada următoare să aflăm lucruri de necrezut despre personaje publice pe care, acum, nici cu gândul nu le-am pune în legătură cu trecutul. Dosarele fostei Securități nu sunt celuloză și cerneală, ci vieți și destine. Trecutul nostru prins în acele pagini a ajuns să ne bântuie. Ca o boală de copilărie pe care am încercat s-o vindecăm cu piramidoane și care iat-o că se întoarce agravată, iar noi nu mai știm de mult care i-ar putea fi tratamentul.
