Trecere de la viața în lume la cea monahală

Dialog cu părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea Cornu, din județul Prahova
Această trecere de la viața în lume la cea monahală e lucrul care sperie la începătorii în ale călugăriei? Faptul că se produce o ruptură prea mare între ce au trăit în lume și ce întâlnesc în mănăstire?
Uneori îi sperie pe duhovnici (părintele râde). În sensul că au de-a face cu un material mai dificil de lucrat. Tocmai pentru că se impregnează în suflet ceva neconform cu Evanghelia. Primele impresii impregnate în copil sunt foarte puternice. Primele lucruri asimilate prind rădăcini. Și dacă el nu este crescut în duhul Evangheliei, ci în spiritul Drepturilor omului, nu neapărat că ar fi ceva rău Drepturile omului, atunci el vine ca să-și caute drepturile la mănăstire. Nu vine să ofere, nu vine să se jertfească, să se dăruiască. Nu vine format pentru ascultare. Și e greu până când își înțelege așezarea greșită a sufletului și revine pe drumul cel sănătos.
Întreaga viață spirituală constă în a reînnoi trăirea directă a Botezului și nu a adăuga ceva nou. Pentru ce luptăm totuși? Pentru ce ne înfrânăm de la patimi și pofte, la ce bun lupta aceasta îndârjită împotriva răului lui din noi? Oare vom izbândi cândva?
Înțeleg că întrebarea se leagă de faptul că mântuirea ne este dăruită și atunci pentru ce mai luptăm. În Taina Botezului, viața nouă este sădită în noi cumva. Este sădită, sigur că este sădită în noi. Domnul ne-a spus-o limpede: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu“ (Ioan 3, 5). Este adevărat ce a spus Mântuitorul, dar noi ne luptăm, și o să mă folosesc de acest cuvânt, dacă cineva s-a născut, nu înseamnă că e om matur. Un copil e un copil, are nevoie să treacă prin atâtea ca să ajungă la maturitate. Să se împlinească, să se dezvolte, potențialul lui să devină actual, să actualizeze ceea ce a fost sădit în el. Într-un copil nu se schimbă nimic. Toate îi sunt date cumva copilului. Dar luptăm pentru că vrem să asimilăm ceea ce ne-a fost dăruit. Domnul ne-a dăruit totul.
Nu de mult a fost în vizită la noi în mănăstire IPS Serafim al Germaniei. Și mi-a plăcut cum a surprins realitatea aceasta. Sunt antinomice cumva, paradoxale lucrurile în trăirea noastră creștină, ortodoxă. Trebuie luate împreună două afirmații care par că se exclud. „Totul este dar de la Dumnezeu“. Totul, absolut totul, este darul Lui. Dar împreună cu afirmația asta trebuie să o luăm și pe cealaltă: „Dă sânge și ia duh“. Dar totul este dar de la Dumnezeu.
Vorbiți-ne despre Sfânta Liturghie. Liturghia este doar obligația religioasă de a merge și a asista duminica la o slujbă de 2 ore? Ce trebuie să însemne pentru noi mersul la Liturghie? Cum să ne pregătim pentru Liturghie?
De sufletul meu s-a apropiat foarte mult modul acesta de a înțelege, de a exprima lucrurile în ce privește Liturghia. La Sfânta Liturghie este vorba de un schimb de vieți. Noi oferim lui Dumnezeu viața noastră, cu micimile, cu păcatele, cu toate neputințele ei. Iar Domnul ne dă în schimb viața Lui. Lucrurile sunt foarte frumos exprimate în dialogul pe care îl poartă preotul sau arhiereul cu diaconul împreună-slujitor înainte de binecuvântarea pentru Sfânta Liturghie. Redau introducerea dialogului dintre cei doi în exprimarea veche, ușor arhaică. Diaconul spune: „Vremea a face a Domnului este. Binecuvintează părinte!“ sau „Vremea este a face Domnul“. Asta spune totul despre Sfânta Liturghie. Adică noi am făcut, am făcut Sfânta Proscomidie, am adus darurile de pâine și de vin, le-am pregătit pentru sfințire, am făcut Utrenia, a fost lucrarea noastră. De acum încolo vremea să lucreze a lui Dumnezeu este. Poate în celelalte rugăciuni, în rugăciunile noastre particulare și în Laudele Bisericii este mai mult acțiunea noastră. Să explic altfel. Vedeți, la Utrenie, partea principală a slujbei se săvârșește la strană. Și asta cumva sugerează lucrarea noastră, mersul nostru către Dumnezeu. Dar în Sfânta Liturghie partea principală, esențială a slujbei se desfășoară în Sfântul Altar. De aceea se începe dialogul așa: „Vremea de acum este să lucreze Dumnezeu“. În Sfânta Liturghie vine Dumnezeu către mine. Este mișcarea Lui către noi, oamenii. De aceea, zic cumva că aici este vorba de un schimb de vieți. Noi, sub forma pâinii și a vinului, oferim lui Dumnezeu viața noastră. Iar El ni le oferă apoi, după sfințire, ca Trup și Sânge al Lui. Atunci cum trebuie să participăm la Sfânta Liturghie sau cum trebuie să ne pregătim pentru ea e de la sine înțeles. Să trezim, să deșteptăm în noi conștiința aceasta a faptului că mergem să ne întâlnim cu Dumnezeu, nu că nu ne-am putea întâlni oriunde până la urmă cu El, dar Dumnezeu a ales modul acesta de a lucra în lume. Mergem să ne întâlnim cu El, să ne oferim viața Lui. Și câtă dragoste punem noi în ceea ce oferim, uite, oferim pâine și vin la Liturghie… dar sigur că nu darul material este esențial, ci dispoziția cu care oferim acest dar, adică partea asta spirituală, duhovnicească, încărcătura pe care o dăm acestui dar. Noi oferim lui Dumnezeu viața noastră simbolizată prin darurile de pâine și vin, iar El se oferă pe Sine Însuși, ne oferă viața Lui.
Cum putem spori iubirea pentru Dumnezeu?
Domnul Însuși ne-o spune: „Cine mă iubește ascultă poruncile Mele. Acela este care Mă iubește, care păzește poruncile Mele“. Silindu-ne să păzim porunca dumnezeiască. Nu putem să ne sporim iubirea față de Dumnezeu neglijând porunca dumnezeiască. Așa putem să ne sporim iubirea. O scânteie de iubire avem. Scânteia aceea trebuie să o sporim. Adică așa cum în foc, vezi, punem lemne, punem combustibil, îl alimentăm ca să ardă, la fel scânteia iubirii Lui în noi El Însuși o aprinde. Dumnezeu Însuși o aprinde. Dar ține de noi apoi să facem ca acest foc al iubirii să nu se stingă. Și modul, felul cum alimentăm, calea pentru a alimenta această iubire este silirea spre păzirea poruncilor dumnezeiești.
Ați vorbit mai devreme despre copil și despre matur. Aș vrea să discutăm acum despre ora de religie și despre importanța predării ei la cei mici, în școală. Știți că această problemă a statutului orei de religie este intens dezbătută acum în societatea românească.
Despre importanța ei nici nu ar trebui să mai discutăm, pentru că este evidentă. Părinții sunt de multe ori nepregătiți să transmită copiilor cele legate de Dumnezeu, de Biserică. Ei înșiși crescuți, formați în perioada regimului comunist nu cunosc foarte multe lucruri. De aceea pentru copii sunt vitale aceste ore de religie. Cu privire la cum să li se comunice copiilor cunoștințe, învățătura despre Dumnezeu, aici nu știu dacă sunt eu nimerit sau pot să spun anumite lucruri. Am mai discutat cu profesorii de religie și mi-au spus de problemele cu care se confruntă. Mi se pare foarte important să înțelegi unde se află copilul. Adică să pornești de la problemele care-l frământă pe el. De la lucrurile care pentru el sunt vii. Și legat de asta cumva să-L comunici pe Hristos, pornind de la lucrurile care-l frământă pe el. Pentru că există și riscul de a transmite niște cunoștințe seci, care nu au priză cu viața lui, cu problematica vieții lui. Să mă explic puțin. Știu că într-o vreme părintele Andrei Kuraev a făcut niște gesturi care i-au contrariat pe unii oameni. Între altele, faptul că participa la niște concerte de muzică rock. Ei, la concertele de muzică rock, el a și predicat. În momentul în care a fost luat la întrebări, părintele Andrei Kuraev a spus ceva ce mie mi s-a părut a fi un lucru cu miez. A spus așa: „Mai întâi nu merg la orice fel de concert de muzică rock. Am legătură cu vedetele muzicii rock din Rusia, dar nu cu orice vedetă de muzică rock. Adică sunt prieten și merg la concertele unor vedete de muzică rock la care am simțit că au un miez în mesajul lor. Spre exemplu, cântecele lor vorbesc despre lipsa de sens, absurdul vieții de astăzi. Tinerii aceia au niște căutări. Și primul lucru pe care-l fac atunci când mă duc acolo nu este să le spun tinerilor: «Mergeți la biserică, rugați-vă, spovediți-vă!» Ci îi îndemn: «Luați în serios ceea ce spune tocmai, să zicem, idolul vostru, starul vostru». Pentru că sunt zeci de mii de tineri fani ai respectivei vedete de muzică rock. «Luați-l în serios. Nu participați doar la un concert unde aveți parte de o muzică frumoasă și de o atmosferă de destindere. Ci luați mesajul în serios». Pentru că, zice părintele Andrei Kuraev, intuiesc că, dacă vor lua în serios mesajul, firul, drumul pe care au pornit îi va duce până la urmă la Hristos, Calea și sensul vieții noastre. Ce mi s-a părut adevărat în ceea ce spune părintele Andrei Kuraev? Că e nevoie cumva să te cobori la nivelul de înțelegere al copilului, să vezi întâi ce-l preocupă pe el. Copiii, în general, au sclipirile și intuițiile lor, au problemele lor foarte vii. Tocmai de aceea ne surprind de multe ori. Pornind de la problemele lor, să găsim o cale de a-L comunica pe Hristos.
(Sursa: Ziarul lumina)