Trece iarna…

Odată cu ostenirea iernii, îmi revin în amintire verile copilăriei, petrecute de dimineața până seara în lunca Sucevei. Pășteam vaca (o chema Vica) și dădeam cu cosași la clean (cârlig din bold îndoit, „gută” din papiotele mamei). Apa Sucevei avea belșug de pește. Taică-meu m-a învățat să prind cleni și mrene pe sub pietroaie, scotocind „vetrele” de sub maluri; o făceam amândoi cu spor, până când am dat peste o lighioană ce-o tot scoteam și nu se mai termina. Era un biet Natrix-natrix, inocentul șarpe de casă; a băgat destulă spaimă în amândoi cât să ne lăsăm, o vreme, de cotrobăit prin taina cotloanelor întunecate. Am întors-o pe pescuit noaptea, cu lampa de carbid și furculița-trident. Nu păzea nimeni pe atunci malurile, după război, ideea de braconaj încă nu prinsese cheag; văd și-acum luminițele care, în faptul nopții, dansau peste apa neagră și misterioasă…
Când „se dădea”, la Ițcani, marmeladă, era sărbătoare. Bomboanele, un soi de pietricele-dropsuri, au apărut o vreme, după care „s-au strâns”: venea Festivalul Mondial al Tineretului și calica Republică Română trebuia să facă față cu zaharicale puhoiului de oaspeți veniți de pretutindeni, inclusiv din lumea în care bomboanele și copilăria au fost una totdeauna… Până când nu ne-am mai putut apropia, noaptea, de râu: în lunca Sucevei a apărut imensul lagăr pentru deținuții politici aduși să construiască rambleul noii căi ferate de sub Zamca. Trecerea interzisă! Mult se vorbește despre sinistra pușcărie din inima orașului, dar lagărul cu trei rânduri de sârmă ghimpată a trecut în uitare…
Printre imaginile disparate încrustate aleatoriu pe retina copilăriei revăd și strălucirea cutiuțelor cu gemuri fine și dulcețuri – ajutor american. Picătură în ocean! Mai bine n-ar fi fost: o cutie de 50 g odată, alta, niciodată – abia te făcea să înțelegi că-n sufrageria lumii există și altceva decât cartofii prăjiți și „chișleagul” mamei (văd și-acum oalele rânduite în „zămnic”, acoperite cu foi din „Scânteia” și puse ceremonios pe masă de trei ori pe săptămână, marțea, vinerea și duminica).
În clasa I, zgâriam literele pe tăblițe de ardezie; caietele și cerneala aveau să apară mult mai târziu. Ghiozdan n-am avut niciodată, doar o veche servietă a tatei, pe care școlerii mai mari mi-o azvârleau de la unul la altul până cădeau în colb cele două felii de pâine neagră unse cu untură…
La alegerile din 1946 (aveam șase ani) am primit de la frizerul Simcălă cea dintâi însărcinare politică: mi-a pus în brațe un teanc de manifeste și m-a trimis să le împrăștii la mitingul din parcul gării. Văd și acum scheletul sinistru postat pe hârtia roz-gălbuie: era menit să înfățișeze starea mizerabilă a sănătății românilor în odiosul regim burghezo-moșieresc. În antiteză, graficul alăturat (știam să citesc; mama, învățătoare, a ținut să mă alfabetizeze de pe la patru-cinci ani) sugera cât se poate de elocvent marile realizări ale Republicii în domeniul sănătății. Un fochist mustăcios (avea să fie, repede, arestat) a pus brutal capăt incursiunii mele propagandistice risipind în vânt pachetul de manifeste: ”Mă, Țâcă, nu vezi ce hârtie groasă, nu-i bună nici la țigări”…
Parcă Vergilius spunea „și de aceste lucruri ne vom aminti odată cu plăcere”. Adică, și cele neplăcute vor trece, odată și odată, în rândul suvenirelor demne de respectuoasă rememorare și prețuire. Așa să fie? Pe vremea copilăriei mele, tot românul visa la pâine albă. Acum, eu unul, cel puțin, duc dorul pâinii negre. Cea adevărată, românească în toate cele, de la spic la vatră, făr-de E-uri, făr-de țiplă, vopsiri de camuflaj, rețete europene și inscripții englezești. Ciudat: ați observat că pâinea nici nu mai miroase… a pâine? Pe vremuri, îi simțeai aromirea de pe celălalt trotuar. De la brutărie până acasă, o tot rotunjeam, ciugulindu-i mai întâi franjurii de pe margini, că ajungea la mama și „tunsă”, și pe jumătate. Astăzi, europenizați, o cumpărăm gata feliată. Urmașii moși-strămoșilor ce tăiau mămăliga cu ața nu mai au vlagă să mânuiască un cuțit de bucătărie! N-o trece mult până când pâinea se va vinde gata mestecată, digerată și… mai știi?
Unde ești, copilărie…