De-un timp, am băgat din nou cărbuni la greu în televizor. Ani în șir, micul ecran a fost doar un simplu obiect de decor, dar deodată nu știu ce m-a apucat; e vorba de plictiseală, probabil. Și, pentru că sunt totuși adeptul progresului, un pas înainte tot am făcut. Dezgustat de marfa desfăcută de posturile românești, am optat pentru o întreprindere de canalizare televizată care abundă în tarabe unde se desfac angro filme artistice.
Acuma, după un an de vizionare activă a sute de producții, trag linie și mă declar învins. Filmele, nu numai că se reiau până te înnebunesc – sau dacă nu se reiau, se reiau temele lor – dar excelează printr-o prostie tipic americană. Nu toate filmele de care vorbesc sunt americane, se înțelege, dar prostia lor e tipic americană, e ca un fel de imn de slavă închinat zeităților de la Hollywood. Căci Hollywood-ul rămâne unul dintre templele unde prostia este sfântă.
Am făcut și un clasament al replicilor de cea mai mare frecvență din filmele respective. Pe primul loc se situează „Trebuie să vorbim”. Dacă două personaje se abordează pentru o discuție americană, ele nu intră direct în vorbă, fără să se anunțe una pe alta: „Trebuie să vorbim”. Formula aceasta e obligatorie, ca un cifru care dezleagă limbile.
Pe locul doi se află întrebarea „Ești OK?”. Dacă e răzbel și tunurile bubuie distructiv, dacă fiare neîmblânzite atacă oameni fragili sau cutremure scutură totul în cale, persoanele care scapă nevătămate se privesc reciproc în ochi și se întreabă „Ești OK?”. Iar replica vine stas: ”Yes, I’m fine”. Desigur, se vede de la o milă că-s tefere, dar personajele nu pot fără să se întrebe.
O a treia formulă în clasamentul frecvenței apare când tocmai se iscă un conflict. Atunci, înainte de a trece la injurii și la palme, partea vătămată întreabă: „Cine îți închipui că ești?”. Întrebarea asta parcă apasă pe un buton magic, dând verde injuriilor și pumnilor pentru a-și porni răpăiala.
Filme americane. Le vezi, după aia tragi apa.
