Sute de suceveni trec zilnic prin fața statuii marelui domnitor al Moldovei Petru Rareș, amplasată la intrarea în Parcul Central al orașului reședință de județ, singura oază verde, de mărimea unei palme de pământ, din urbea încastrată în betoane.
De câțiva ani buni, municipalitatea și conducătorii instituțiilor cu atribuții în domeniul culturii au lăsat în paragină acest monument ridicat întru cinstirea memoriei unuia dintre voievozii ce au marcat admirabil istoria neamului nostru românesc.
Postamentul pe care se înalță soclul statuii este măcinat de timp și de intemperii, materialul folosit la construirea sa se află într-o stare de evidentă degradare. Deplorabilă este și imaginea părții superioare a monumentului. Plăcile de marmură cu care a fost acoperită structura de rezistență a lucrării sunt crăpate și înnegrite de praful depus de-a lungul timpului, unele dintre acestea, desprinzându-se, au dispărut pur și simplu.
Privind chipul domnitorului turnat în bronz, ți se amplifică sentimentele de revoltă și indignare față de indolența belferilor, desemnați prin vot și plătiți din bani publici, să aibă grijă de zestrea edilitară a celui mai pricăjit oraș reședință de județ din întreaga Moldovă a gloriosului Petru Rareș.
Statuia nu a fost toaletată, probabil, de când a fost înălțată pe soclu. De sus până jos este vărgată de murdăria care s-a scurs odată cu apa pluvială, de pe coroana, fața și umerii voievodului, pângărindu-i imaginea. Până și plăcuța cu numele și anii în care a domnit fiul lui Ștefan cel Mare prezintă numeroase excoriații, scrisul fiind aproape ilizibil.
Dacă Petru Rareș s-ar scula din mormânt și ar vedea cum urmașii lui, actualii dregători ai Sucevei, îi batjocoresc amintirea, s-ar întoarce mâhnit în cripta-i tăcută, nu înainte de a-i trece pe ingrați sub ascuțișul sabiei.
Trist, dar adevărat.
