Mă știți, nu? Niciodată nu îmi bat joc de meseria mea. Niciodată nu tratez cu superficialitate. Niciodată nu mint pacienții. Tocmai modul deschis de a comunica poate aduce multe probleme.
Munca mea e una dificilă pentru că am de a face cu tot felul de oameni. Unii sunt educați, alții nu. Unii mă iubesc, alții doar mă folosesc. Unii cred orbește în mine, alții cer o doua opinie colegilor. Toate astea sunt normale, nu?
Am ajuns la cabinet cu o mare stare de oboseală și cu capacitatea de a mă cenzura destul de zdruncinată. Am în tratament o pacientă în vârstă, care a făcut recent un accident vascular cerebral. Nu e foarte gravă situația dar această bunică e tare pretențioasă și greu de mulțumit. M-am ocupat de ea cu maximă atenție și am explicat familiei că starea în care se află acum e tot ceea ce se poate obține. Ăștia nimic. Au dus-o pe la Iași, pe la tot felul de profesori. I-au făcut tot felul de explorări costisitoare. Au supus-o la o mulțime de tratamente dar fără vreo îmbunătățire. Eu îi administrez tratamentul cronic. Mai trec uneori să o văd. Nu mică mi-a fost mirarea când a intrat în cabinet un frate de al ei dintr-o comună aflată în județul Cluj. Avea în jur de 60 de ani, părul cărunt, ochi negri. Întreaga sa înfățișare emana aroganță.
– Bună ziua, bunicule, fac eu. Cu ce te pot ajuta? Văd că nu ești de pe aici.
– Am venit pentru sora mea. Cea pe care o tratați cam aiurea.
– Ce să mai fac? Atât se poate recupera. Acum câteva zile a terminat niște injecții. De ce nu vreți să înțelegeți că asta va fi starea ei de acum încolo? Fiți mulțumiți că nu e legumă, că vorbește, că trăiește, că vă cunoaște.
– Vreau să o duc în America. Acolo frații mei, biserica noastră, au posibilități mai mari.
– Vrei să moară în avion? De ce nu o lăsați să trăiască în liniște câte zile mai are?
Ăsta, încet, încet, mi se insinuează în suflet. Că și pentru mine ar fi ceva soluții dacă aș dori să-i însoțesc. Comunitatea lor va plăti tot. Inclusiv câteva sute de dolari pe zi ca diurnă, mai ales dacă eu aș fi disponibil să urmez adevărata credință.
– Uite cum facem, spun eu ofticat de-a binelea. Îi mai scriu un ultim tratament, apoi faceți borș. Pe mine nu mă mai interesează.
Fac semn unei asistente să ia o foaie și un pix.
– Scrie ce îți spun eu.
– Ascult. domn doctor.
Trag aer în piept, aștept câteva secunde. Apoi încep:
– Tatăl nostru care ești în ceruri, Sfințească-se numele Tău….
Dictez toată rugăciunea dată de Iisus tuturor celor care cred în el.
Fratele se face verde la față. Mă ațintește cu o privire încărcată de ură și îmi spune:
– Am auzit ca ești altfel, dar așa ceva nu e posibil. Te voi reclama.
– Cui? Sfântului Sinod? Scutește-mă de prezența ta. Dacă se poate, pe vecie.
Am greșit? Am făcut bine? Dumnezeu știe…
