Spiritualitatea ortodoxă urmărește desăvîrșirea credinciosului în Hristos. Și cum desăvîrșirea nu se poate dobîndi în Hristos, decît prin participarea la viața Lui divino-umană, se poate spune că ținta spiritualității ortodoxe este desăvîrșirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos și întipărirea lui tot mai deplină de chipul umanității lui Hristos, plină de Dumnezeu.
Se poate spune deci că ținta spiritualității creștine ortodoxe este unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfîrșit, ținta unirii cu El, sau a desăvîrșirii noastre, nu corespunde niciodată unui capăt, de la care să nu se mai poată înainta. Toți părinții răsăriteni spun, de aceea, că desăvîrșirea nu are hotar.
Astfel, desăvîrșirea sau unirea noastră cu Dumnezeu este nu numai o țintă, ci și un progres nesfîrșit. Totuși, pot fi distinse pe acest drum două mari etape: una, a înaintării spre desăvîrșire, prin eforturi de purificare de patimi și de dobîndire a virtuților; și o alta, de viață mereu mai înaintată în unirea cu Dumnezeu, în care lucrarea omului este înlocuită cu lucrarea lui Dumnezeu, omul dînd din partea sa mai mult receptivitatea, sau deschiderea pentru umplerea lui de tot mai multă viață dumnezeiască.
Din cele spuse se pot desprinde următoarele trăsături ale spiritualității creștine ortodoxe:
1.Starea culminantă a vieții spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.
2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfînt, dar pînă la obținerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.
3. Această unire se înfăptuiește atunci cînd omul a ajuns la „asemănarea cu Dumnezeu” și ea este totodată cunoaștere și iubire.
4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoțită de multe feluri de harisme.
În Răsărit se mai folosește, pentru caracterizarea acestei uniri, și termenul îndrăzneț de îndumnezeire sau de participare la dumnezeire.
Experiența, exprimată pregnant ca stare de îndumnezeire, cuprinde mai întîi două învățături generale:
1. Ea reprezintă ultima treaptă a desăvîrșirii omului, fapt pentru care faza aceasta supremă din viața pămîntească a omului credincios sau ținta întregii lui vieți se mai numește și desăvîrșire.
2. Aceasta Îndumnezeire se realizează prin participarea omului credincios la puterile dumnezeiești, prin revărsarea în el a nemărginirii divine.
Întrucît această experiență reprezintă treapta celei mai înalte desăvîrșiri pe pămînt, ea înseamnă o normalizare și o actualizare supremă a puterilor omenești; iar întrucît ea este o stare de îndumnezeire – de cunoaștere, de iubire, de forță spirituală experimentată de credincioși, această stare se află mai presus de limita puterilor noastre, alimentîndu-se din puterea dumnezeiască.
Starea culminantă a vieții duhovnicești este starea omului credincios ridicat mai presus de nivelul puterilor sale, nu prin sine, ci prin lucrarea Duhului Sfînt. «Mintea noastră iese afară din sine și așa se unește cu Dumnezeu, devenită mai presus de minte», spune sfîntul Grigorie Palama. Căci ea n-ar putea vedea ceea ce vede «numai prin faptul că are simțul mintal, așa precum nici ochiul omului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă exterioară ei și deosebită de ea». În vremea acestei vederi a lui Dumnezeu, mintea se depășește pe sine însăși și toate lucrările ei mintale primesc o lucrare a lui Dumnezeu.
Dacă ținta spiritualității creștine este viața tainică, de unire cu Dumnezeu, calea spre ea cuprinde urcușul care duce spre acest pisc. Ca atare, calea aceasta, pe de o parte se deosebește de acel pisc, pe de altă parte, stă cu el într-o legătură organică, așa cum stă urcușul muntelui, cu piscul său.
La starea de desăvîrșire și de unire tainică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decît prin îndelungatele eforturi sau nevoințe, iar eforturile care nu tind spre încoronarea cu acel moment final al nevoințelor, sau spre unirea tainică cu Dumnezeu, apar ca un lucru fără scop.
Dar legătura între nevoințe și unirea tainică cu Dumnezeu este și mai strînsă decît cea dintre drum și țintă, întrucît, deși trăirea acelei uniri se înfăptuiește la capătul final al tuturor străduințelor ascetice, aurora ei în suflet începe de mai înainte, în cursul acelor nevoințe.
Deci, perfecțiunea creștină cere un șir întreg de străduințe pînă la dobîndirea ei. Apostolul Pavel compară aceste străduințe cu exercițiile trupești la care se supuneau atleții pentru a deveni biruitori în lupte. Fără a folosi termenul, Sfîntul Pavel a folosit icoana vechilor exerciții trupești pentru a caracteriza nevoințele creștinului în vederea dobîndirii desăvîrșirii. Clement Alexandrinul și Origen introduc apoi și termenii de asceză și ascet. Treptat termenii aceștia capătă în răsărit un colorit monahal. O comparație amănunțită, a ascetului duhovnicesc cu luptătorul din arenă ne oferă sfîntul Nil Ascetul în Cuvîntul ascetic. Ascetica este deci acea parte a spiritualității care se ocupă cu regulile și cu eforturile ce duc pe om de la prima treaptă a urcușului spre desăvîrșire, pînă la contemplație și unirea cu Dumnezeu.
