Trântor la o limbă ca un fagure …

(Vasile Macrei)
În epoca în care comunicarea este preluată de către mijloacele mass-media, în care internetul este prezent până și în viața preșcolarilor, cartea, tăcută, așteaptă … Nu strigă, nu stăruie, nu provoacă, dar nici nu renunță.
Iată de ce, un titlu ca acela folosit de scriitorul bucovinean Vasile Macrei îi întinde o mână de ajutor. Este un titlu încărcat de semnificații care cheamă. Ne cheamă să ne reamintim că suntem proprietarii unui grai miraculos.
Nu fără scop, autorul, cu un umor absolut cuceritor, folosind metafora se autocaracterizează în lupta cu viața la toate vârstele, în toate ipostazele.
Este uimitor cum reușește în cele 33 de pagini să-și dăruiască Eul pentru apărarea limbii noastre române!
Dascăl devotat și dăruit cu harul umorului „sancționează” cu „anestezie” greșelile și scriere într-un mod cu totul original.
Vorbind și lăsându-i și pe alții să se exprime – scris și oral – reușește să ne ofere o lecție modernă în scop reparator și de prețuire a „fagurelui nostru de miere” – limba noastră română – în care toți câți am fost și vor fi am debutat cu cuvântul MAMA.
Oricât de blazat, de obosit s-au prins în trepidantul prezent, ori bolnav sufletește ar fi un cititor modest, paginile cărții îi oferă o șansă rară!
Șansa de a se regăsi cu bune și rele, cu tristeți și nostalgii, cu dorință de a contempla lumea în care trăim, dar și cu puterea de a râde .. natural!
În cele șase capitole autorul ne însoțește cu un umor cald, autentic, cu o prietenoasă vorbire populară pe cărările noastre cunoscute, uitate și nostalgic regăsite.
Nu lipsesc nici paginile dure ale vieții, în care hazul de necaz este o soluție salvatoare cuprinsă în bancuri, argument al puterii creatoare, cu care ne-a binecuvântat Cerul.
Școala este un centru de gravitate, în jurul căreia urbia, elevii, DASCĂLUL se încălzesc perpetuu ca de la naturala căldură și lumină a soarelui.
Ca o confirmare a acestui fenomen, este și subtitlul capitolului V al cărții „Scrisoare către colegi – tablou versificat al promoției 64”.
O pagină de adolescență, când autorul beneficia și el de acea vârstă de aur și se autointitulează „Nostradamusul” colegilor și le făcea un „Horoscop” în catrene – Nostalgie, se adresează celor 27 de colegi, băieți și fete – din chiar clasa în care au învățat, dar în calitate de profesor .. și parcă aude:
– Mă Vasea, da’ ce cauți tu la catedră? Vrei să te prindă Miroanca? Și le și răspunde:
– Mi-i dor, mă, de voi ! Tot dorul pe care ni-l răscolește și nouă – îi readuce chipul de neuitat al dăscăliței.
„Și zânele mor”, spune Vasile Mocrei despre învățătoarea lui „frumoasă și cuminte”, care „s-a dus să se odihnească … în cimitir .. și a ațipit”.
Autorul are harul sugestiei cu care ne aduce în realitate și ne ajută să medităm, să contemplăm, dar mereu pe o melodie tonică. Fiindcă „Vasea” este și nu Nică al Petrei, și un humuleștean matur, dar și un contemporan, fiindcă are buzunarele doldora cu … perle sidefate (nu nesidefate, cum zice). O dovadă a harului este și foarte buna alegere a colaboratorilor (tehnoredactor, fotograf, desenator).
De la primul și până la ultimul cuvânt al cărții, prin toată gama de elemente postmoderniste, autorul este albina ( și nu trântorul) unui fagure de miere – Limba română.
P.S. Tot cu umor, autorul ne spune că are în pregătire cartea „Trusoul de înmormântare. Așteptăm cu nerăbdare cartea – Trusoul, încă NU!
Prof. Viorica LAVRIC
Gura Humorului