Oare poți pleca vreodată suficient de departe de casă? Crezusem că da, dar liniștea mea aparentă în capitala Germaniei, unde trăiesc de vreun an, a luat sfârșit odată cu interviul acordat de Gigi Becali cotidianului Der Tagespiegel. Până atunci, faptul de a fi fost român era ceva cu totul neobservat, cunoscut numai de studenții noștri din toate universitățile (în a mea sunt doar trei români!), care au din când în când nevoie de scrisori de recomandare, și de ziariștii persistenți de la Reuters sau Bloomberg, care te găsesc oriunde te-ai ascunde sau schimba prefixul la mobil. Dar odată cu interviul lui Becali, care ar suna banal în România după atâtea zile de dat în spectacol pe toate televiziunile, faptul secundar al naționalității mele a devenit brusc pregnant. Un coleg de la catedra de drept, judecător în Curtea Constituțională germană, a apărut la nouă în biroul meu să îmi aducă extrasul și să se intereseze dacă România nu e pe cale să sucombe fascismului. L-am liniștit cum am putut mai bine. O colegă de la științe politice a apărut o oră mai târziu, să mă întrebe dacă îl cunosc personal pe acest domn. Șoferul care m-a dus la aeroportul cel mai departe de oraș, de unde plecam la un examen doctoral la Paris era marocan, dar citea toate ziarele – m-a întrebat pe larg de interviul lui Becali, după ce am făcut greșeala să îi spun că sunt româncă. Mi-a spus că în nici o țară africană lumea nu ar vota o asemenea persoană. În unele țări africane lumea nu votează deloc, dar am înțeles măsura indignării lui și am aprobat-o, încercând încă să minimalizez chestiunea. „Există musulmani nebuni și creștini nebuni”, mi-a spus ca încheiere după ce mi-a debarcat bagajele. „Dar dacă ziceți că lumea nu votează cu el, e bine!”.
După despărțirea de șoferul meu cititor de ziare am petrecut zece minute absurde blestemându-l în sinea mea pe ziaristul care a luat interviul, un băiat politicos, care mai avusese trei întâlniri cu Becali până la asta, pe principiul „mai treci tu până mă găsești”, cu totul necunoscut în Germania. Ce treabă are acest individ fără subiecte să strice imaginea țărișoarei noastre? Oare nu ar fi bine să fac o conferință informală de presă să spun că românii nu sunt toți ca Becali, că unicul lucru pe care îl au în comun cu Becali e pasiunea pentru fotbal, că în rest megalomania, vulgaritatea și brutalitatea personajului îl caracterizează doar pe el, dovadă că numai vreo 4% rătăciți cu duhul i-au acordat votul lor la alegerile europene, astfel că grobianul nu a trecut peste pragul electoral și i-a mai rămas doar să bată câmpii pe la emisiuni de doi bani?
Chiar dacă ciobanul criptofascist nu va câștiga alegerile, că oamenii au totuși bun-simț în țara mea natală, e important ca statul să câștige odată bătălia cu Becali, pe orice temei. Becali are avocați buni, dar și Al Capone avea. Vă mai amintiți pe ce l-au băgat pe Capone până la urmă? Nu pe crime și contrabandă, unde lichidase toți martorii, ci pe faptul că pe banii din aceste activități, care se aflau în conturile lui, nu plătise impozit. A fost suficient ca să i se dea un secol și ceva de închisoare.
Până nu reușim și noi una ca asta nu o să pot spune șoferului de taxi că România merită să fie, cu Germania, în Uniunea Europeană, și nu cu Marocul în Africa.
