Transnistria

Nici nu știu dacă a ajuns în librării – am luat-o direct din tipografie: cartea se numește „Reporter pe frontul din Transnistria” și este semnată de buzoianul Dumitru Ion Dincă, cunoscut în lumea literelor ca autor al unor volume de versuri și de publicistică diversă. De astă dată, Dincă își propune să surprindă, adevărat, cu mare întârziere, realități ale unui război uitat – conflictul de la Nistru din anii 1991-1992. Cartea m-a interesat în mod deosebit pentru că, atunci și acolo, mă aflam în calitate de corespondent de front, trimis al gazetei bucureștene „Românul”. Din câte înțeleg, D.I. Dincă, reporter la „Tineretul liber”, a furnizat ziarului său materiale de presă rezultate în urma unei (sau unor) călătorii pe linia frontului; n-a avut o acreditare permanentă de la Ministerul de Externe, ci a beneficiat doar de autorizarea unor deplasări în zona de conflict. Motiv pentru care cartea însumează doar 48 de pagini (de ce-o fi intitulată „opera omnia”?), unele într-adevăr relevante, altele, mai deloc.
Faptul că nu ni s-au încrucișat drumurile în preajma punctelor fierbinți Malovata, Cocieri, Dubăsari se explică, probabil, prin cinica harababură ce caracteriza situația de pe linia frontului. Citez din carte: „Aici nu există propriu-zis inamici, ci doar oameni care trag unii în alții, care se ucid pentru că cineva le-a spus să ucidă” (p. 21). De ce poate fi util acest întârziat „remember” al unui război pe care amândouă părțile combatante ar prefera să-l uite? Din pricina similitudinilor cu situația actuală din estul Ucrainei. Ceea ce vicepreședintele Ruțkoi declara în 1992 („Rusia nu-și va părăsi compatrioții la nevoie”) și întărea ministrul de Externe Kozârev („Rusia va apăra drepturile rușilor din celelalte state ale CSI, iar dacă va fi necesar, vor fi folosite în acest scop metode de forță”) constituie și acum temei doctrinar pentru Kremlinul lui Putin. Și-n războiul de la Nistru, și-n conflictul din Ucraina, Rusia a încercat și încearcă să lase impresia că nu se implică direct, deși este limpede pentru oricine că tancurile și lansatoarele de rachete ce înarmează militanții pentru „Noua Rusie” n-au fost… cumpărate pe internet!
Îmi amintesc subterfugiile utilizate în 1991-1992 la Tiraspol, unde câte o mână de babe „revoluționare” capturau camioane cu arme și muniții de la Armata a XIV-a, spre a le preda cu tot cu șofer generalului de tristă amintire Chițac, ajuns în slujba transnistrenilor. (Profit de împrejurare pentru a face câteva necesare corecturi: pe ministrul Securității îl chema Anatol Plugaru și nu Ion, satul menționat la pag. 32 se numește, de fapt, Holercani, cel de la pag. 51, Grigoriopol, pe comandantul Armatei a XIV-a (pag. 52) îl chema Netkaciov și nu Netiacev – ar mai fi și altele, dar spațiu nu-i). Confuzia ce domnea în rândul armiei moldovene (de fapt, Chișinăul nici n-avea, la ora aceea, armată: a fost trimisă pe front Poliția) trece și-n paginile cărțuliei: „Am văzut că și tancurile lor ard. Le putem ține piept!” (p. 19) și, peste patru pagini: „Armele noastre automate în fața tancurilor rusești nu înseamnă nimic. E ca și cum ai vrea să tragi cu praștia în Dumnezeu.”
Cu adevărat importantă pare a fi discuția privind Transnistria; D.I. Dincă o acroșează citând un fragment dintr-o Declarație a lui Ion Iliescu (care ar fi mers la o sesiune de comunicări științifice, nu la postul rusesc „Ostankino”): „Transnistria nu a fost niciodată pământ românesc, este «meritul» lui Stalin de a fi produs un alt factor de discordie între state.” Teză, totuși, greu de acceptat, dacă nu ținem seama și de opiniile basarabenilor. Scriitorul Serafim Saka îmi declara în 1991 (vezi cartea „Zece ani de foc”): „Transnistria este o excrescență ce nu trebuie nicicând inclusă în organismul nostru statal. Avem de a face cu geografia lui Stalin, iar noi, anti-staliniști declarați, vărsăm sânge pentru a-i prelungi existența. Și doar avem adevărata geografie, aceea a lui Eminescu: de la Nistru pân-la Tisa.”
În sfertul de veac scurs de la conflictul de pe Nistru, opiniile s-au mai nuanțat, dar nu fundamental. „Romanian global news” a publicat recent un interviu cu generalul Ion Costaș, ministru al Internelor și Apărării în 1991-1992. El consideră că Republica Moldova, în conformitate cu normele internaționale, n-are dreptul să renunțe la un teritoriu care, de facto și de jure, îi aparține. „Totuși, s-ar putea realiza un schimb de teritorii, dacă ar binevoi Ucraina să ia Transnistria și să ne dea sudul Basarabiei, Bugeacul și Bucovina”. Și tot Costaș: „Oricum, Ucraina nu cred că va accepta un schimb de teritorii”.
Asupra acestui interesant (și important) interviu voi reveni.