TRANSNISTRIA

Recenta întâlnire Putin-Voronin (cu care prilej președintele Republicii Moldova s-a arătat spășit și dornic de iertare) a adus din nou în centrul atenției încâlcita chestiune a Transnistriei. Care, și-n Basarabia, și-n România, este înțeleasă diferit. Mai nimeni nu ia în considerare anumite temeiuri de ordin geopolitic, în virtutea cărora disputa se poate preschimba într-o veritabilă capcană pentru România. De la bun început se cuvine subliniat faptul că, în opinia noastră, poziția României față de Transnistria nu este și nu poate fi similară cu poziția Republicii Moldova față de respectivul teritoriu. În mare, dincolo și dincoace de Prut s-au conturat două opinii. Potrivit celei dintâi, Transnistria este pământ românesc și, mai devreme sau mai târziu, se cuvine să revină la patria mamă. Sau, în cel mai rău caz, să fie folosită ca obiect de schimb, urmând a fi cedată Ucrainei în schimbul nordului Bucovinei și al Ținutului Herței. După semnarea Tratatului cu Ucraina, această ultimă eventualitate a trecut direct în rândul… utopiilor. Al doilea curent de opinie (prezent și în rândul unor intelectuali basarabeni de marcă) vede Transnistria ca făcând parte din „geografia lui Stalin”: o excrescență care n-ar trebui niciodată inclusă statului basarabean. Ca argument suprem ar putea fi adus versul eminescian „De la Nistru pân’la Tisa”, ca și afirmația lui Iorga potrivit căreia România este singurul stat din lume… înconjurat de români. Românii s-au întâmplat să se reverse, în momentele prea plinului nostru istoric, împinși uneori de nevoie, „peste marginile firești ale țării”, motiv pentru care s-au aflat și se află români în fosta Iugoslavie, în Bulgaria, în Ungaria, în fosta URSS (Transcarpatia ucraineană). Tot așa s-ar explica și existența sutelor de mii de români în Transnistria. Vorbeam, însă, despre o capcană. Ar putea-o rezuma un articol din ziarul german „Westdeutscher Beobachter” (1941), intitulat „Basarabia din nou românească”: eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei „consolează pe români de pierderea Transilvaniei de nord”. Teza maghiară, în acei ani, era următoarea: spațiul vital al României s-ar afla la est de Carpați, iar al Ungariei, la vestul Carpaților. României i-ar reveni sarcina „respingerii oceanului slav spre Volga”, țara noastră urmând să se extindă în Transnistria, dincolo de Bug, în Pocuția, ba chiar până la Odesa. Din acest nou „spațiu vital” ar trebui expulzate populațiile slave, urmând a fi colonizat cu… români din Transilvania. Despre periculoasa teză a propagandei maghiare s-a vorbit destul de puțin până acum; în epocă, avea girul (disimulat) Germaniei și sprijinul papalității. Care a fost, atunci, poziția lui Antonescu? N-a considerat niciodată Transnistria un pământ legitim cucerit, un teritoriu anexabil, și i-a acordat un statut provizoriu; mai mult, a numit la Chișinău un guvernator civil (Alexianu). Minai Antonescu, la rându-i, îi răspundea ministrului Bova Scoppa, care solicita numirea unui consul italian la Odesa ocupată de români, că țara noastră „nu poate face acte de suveranitate pe un teritoriu aflat sub ocupație militară”. Se vede, deci, că România n-a considerat niciodată Transnistria ca aparținându-i. Cu totul altfel se cuvine înțeleasă chestiunea transnistreană privită din perspectiva Chișinăului. Fosta „Republică moldovenească” statuată de Stalin dincolo de Nistru a fost inclusă în hotarele RSSM chiar de la înființarea republicii. Tot ce s-a construit în Transnistria, adică, două treimi din industria Basarabiei, s-a realizat din fondurile centralizate alocate Chișinăului. Structura populației este oarecum asemănătoare. Nici una dintre republicile foste sovietice care și-a redobândit independența nu și-a clintit o bornă de hotar. O concluzie posibilă: și România și Republica Moldova au datoria de a ajuta conaționalii din Transnistria să-și păstreze identitatea. România nu poate emite pretenții întemeiate față de teritoriile de dincolo de Nistru. Republica Moldova este îndreptățită s-o facă.