Transfer sau excursie?

Șirul oricum foarte lung de transferuri eșuate tinde să devină interminabil, practic nici măcar unul dintre fotbaliștii romani plecați la muncă în străinătate nereușind să justifice prin prestații suma plătită pentru el, oricât de mică ar fi fost aceasta. De la Adrian Mutu încoace, nici nu s-a mai pus problema transferării la vreo echipă mai acătării, iar asta face ca situația să fie încă mai dramatică decât pare la prima impresie: așadar ai noștri nu prind titularizarea nici la echipe de mâna a doua din campionate de mâna a treia! Nu contează cu ce sume (majoritatea acestora fiind absolut derizorii) s-au transferat împricinații, nici ce speranțe își puseseră în ei cei care au pus botu’ (dar și banii!) la reclama mincinoasă făcută mărfii: aproape fără excepție, în momentul când este pusă pe raft, marfa se vede ori că e cu termenul de garanție expirat, ori e perisabilă (de obicei casantă!) ori că una scrie pe ambalaj și alta e calitatea mărfii în interior. Să nu-mi ziceți că Stanciu ori Chipciu, cu care a fost păcălit Anderlecht, nu se încadrează în categoriile de mai sus. Ori Chiricheș, pe care îmi este imposibil să-mi explic de ce Napoli l-a folosit atât amar de vreme, până să se fi lămurit, cred, definitiv. Un caz oarecum special îl reprezintă junele Hagi. Tatăl a știut exact de ce, când, cui și pe cât trebuia să îl vândă. Ba a mai și avut de ales dintre felurite oferte. Cu toate astea, după mai bine de un an, Ianis continua să nu conteze pentru Fiorentina. Tăticul s-a dus și l-a recuperat, încă nu știm în ce condiții. Dacă mă întrebați, eu zic că sub formă de împrumut. Ceea ce nu mă împiedică să-l văd transferat cât de curând la ceva turci. Dacă și de acolo se va întoarce rapid, înseamnă că de la o vreme în familia Hagi nu se mai știe ce-i ăla transfer și ce-i aia o excursie.