Trandafirul odrăslit în pământul Valahiei

Sfântul Mucenic Ioan Valahul (1644 – 12 mai 1662) a trăit în Țara Românească în vremea domnitorilor Matei Basarab și Mihnea al III-lea. A suferit martiriul pentru nelepădare de credința dreptmăritoare creștin-ortodoxă. Va fi prăznuit peste câteva zile, în 12 mai, de către Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greciei.
Cine răsfoiește Patericul românesc nu poate să nu se uimească, să nu se bucure de impresionantul număr de martiri ai credinței ortodoxe, de sfinți și duhovnici îmbunătățiți care, de-a lungul veacurilor, au răsărit și au umplut cu bună mireasmă de sfințenie tot cuprinsul țării noastre. Cronicarul Miron Costin afirma, în Letopisețul său, referindu-se la vitejia țărișoarei a cărei istorie o scotea la lumina cunoștinței urmașilor, că „nasc și în Moldova oameni!” Parafrazându-l pe marele cărturar, am spune că „nasc și în România sfinți”. Am folosit prezentul verbului, deoarece cred cu tărie că acest miracol se petrece fără-ncetare, chiar și în zilele noastre. Că există încă, și vor exista, oameni ai acestui pământ binecuvântat de Dumnezeu, care au dus și duc o viață de sfinți, neștiuți de nimeni, decât de „Știutorul inimilor noastre”. Cred, însă, că îi vom afla mult mai greu, că se ascund astăzi mai strașnic decât oricând, pentru a nu fi tulburați, pângăriți, ori răniți de ironia, grosolănia și, mai ales, lipsa de evlavie și respect a semenilor și a vremurilor… Dar ei se roagă pentru toți și pentru toate…
Să ne apropiem, așadar, cu evlavie, de un sfânt nume de martir, născut pe meleagurile noastre, acum mai bine de trei veacuri, Sfântul Mucenic Ioan cel Nou – Valahul (numit „cel Nou” pentru că a viețuit și a pătimit după 1453, când Constantinopolul a căzut sub turci). Despre el, acatistul spune atât de frumos: „Bucură-te, crin răsărit în grădina cea de sus!”
Crescut într-o familie de țărani cu frică de Dumnezeu și în dreaptă credință străbună, Sfântul Mucenic Ioan a fost luat rob de turcii care prădaseră Țara Românească în anul 1659. Avea doar 15 ani! Cumpărat de un ostaș otoman rău și desfrânat, care a încercat să-l siluiască și să-l supună patimii sale josnice, împotriva firii, tânărul Ioan, pentru care curăția trupească și sufletească erau valori creștine esențiale, îl respinge cu oroare pe agresor. Acesta insistă, Ioan se apără cu disperare, îl lovește și, fără voie, îl ucide. Pus în lanțuri, e predat soției fostului stăpân. Aceasta, atrasă, se zice, de frumusețea tânărului român, ea însăși fiind o desfrânată, îi cere să-i accepte propunerile murdare și, în plus, să treacă la legea mahomedană. Atunci „fericitul Ioan” – așa îl numește Prologul! – rugându-se mult și fierbinte lui Dumnezeu și Maicii Domnului, îi răspunde cu îndrăzneală: „Cred în adevăratul Dumnezeu, Care S-a răstignit pe Cruce pentru noi și doresc cu bucurie să-mi dau viața pentru Hristos, decât să mă turcesc și să mă însoțesc cu tine”.
Aruncat în temniță, chinuit cu sălbăticie, în cele din urmă, neîncetând a-L mărturisi pe Hristos, e ucis prin spânzurătoare. Cinstitul și curatul său trup a fost îngropat într-un loc neștiut. Dar sfinții nu stau niciodată multă vreme nedescoperiți, pentru că rostul lor este nu doar să fie loc de „odihnă” pentru Stăpânul a toate, ci să poarte în sfintele lor mâini, ca pe niște candele veșnic aprinse, rugăciunile noastre, făcându-le ascultate de Dumnezeu. Un tainic îndemn m-a făcut să meditez mai mult la acest minunat vlăstar al neamului românesc.
Este suficient să urmărești, zilnic, știrile TV sau din presa scrisă, ca să fii cuprins de o mare neliniște și întristare pentru ceea ce numim, impropriu, „civilizația începutului de mileniu al III-lea”. Civilizația materială. Referindu-ne concret la segmentul tinerei generații, al adolescenților, tabloul este cu atât mai sumbru cu cât este vorba de prezentul terifiant al unui viitor, al viitorului oricărei societăți, care sunt copiii, tinerii.
Părinți chinuiți de pretențiile absurde ale copiilor de a li se oferi totul și a nu li se cere nimic; lipsa afecțiunii dintre părinți și copii, conducând la conflicte insurmontabile, până la paroxistice scene de violență și ură; tineri și adolescenți șocați de comportamentul subuman dintre părinții lor, începând cu limbajul și terminând cu gesturile, nu rareori împinse până la crimă. Și toate sub ochii copiilor! Care ce să facă? Ce fac, de fapt? Fug din închisoarea „căminului” părintesc, în speranța că strada le va oferi libertatea… Libertatea unui suflet chinuit, încarcerat în propria condiție socială degradată și degradantă. Strada, maidanul, ruinele, deloc romantice, ale blocurilor neterminate, ale căror rânjete cu dinții de fier-beton ruginiți, care n-au putut fi încă smulși, te urmăresc ca în cele mai teribile „horror”; canalele „îmbietoare”, cu miasmele lor otrăvite, dar calde (cel puțin iarna!), care stârnesc inocenta curiozitate juvenilă, cu misterul unei lumi incitante printr-un nonconformism al disperării…
Dar sunt și altfel de „motivații”. Unele apar chiar în mediul familial, determinate de o conjunctură cât se poate de… pozitivă. Nu tensiuni, nu lipsuri, nu eșecuri, ci, mai degrabă, o ilustrare a zicerii că „mai binele e dușmanul binelui”. Plictis de prea mult „consens” familial, opulență materială, succese „la vedere” și la discreție. De aici, aceeași dorință de evadare. Dar nu în stradă, ci în sine, într-un sine, însă, înstrăinat, de nerecunoscut, întrucât nu fusese niciodată… cunoscut. Refugiul pentru această ieșire din cotidian și chiar din sinele străin este drogul, cu efectele lui dezastruoase. Și, vai!, părinții ajung să ofere ei înșiși mijloacele materiale pentru procurarea „morții de fiecare zi” a copiilor lor! „Decât să fure, să ucidă – sau să mă ucidă! – pentru a-și procura substanța, mai bine îi dau eu bani, ca să știu că se droghează acasă!” Nu, nu este un text inventat, ci auzit personal.
La toate aceste aspecte se adaugă încă o explicație pentru coborâșul vertiginos spre autodistrugere al tinerei generații: sexualitatea. Împinsă până la limitele amoralității, ea ocupă nu arareori un loc de frunte în educația tineretului, a copiilor aflați pe băncile școlii și chiar la grădiniță.
Viața și pătimirea tânărului, adolescentului Ioan din Valahia oferă calea de întoarcere din alunecarea spre „iadul cel mai de jos”. Oare cum ar suna, astăzi, cuvintele pline de puritate ale tânărului Ioan, rostite de buzele unor tineri agresați fizic, moral și spiritual de anomaliile veacului nostru? Mă tem că s-ar rușina să le rostească, presupunând că mintea le-ar gândi!? Dar mai dureros este sentimentul că mintea nu ar avea de unde să le adune, întrucât nu le-a sădit nimeni pe pământul pietros și uscat al sufletului lor. „Bucură-te, pavăză sigură a tinerilor evlavioși!” Iubit copil, adolescent sau tânăr al zilelor noastre, băiat ori fată, alunecând spre patimi care te îndepărtează de Dumnezeu și care duc la sluțirea chipului dăruit ție de Creator, uită-te în oglindă și întreabă-te: unde este acel chip? Era luminos, frumos, iradiind armonie sfântă din ochii tăi curați, din zâmbetul tău, din toată făptura ta! Unde e? Privește atent la acea ființă înstrăinată, la chipul schimonosit până la grotesc, cu o mască tragică mulată pe față! Mai ești tu? Te recunoști? Iartă-mă, nu te judec! Dar mă voi ruga pentru tine, să Se întoarcă Cel ce te-a zidit și să-ți redea chipul! Chipul Lui! De fapt, nu ți l-a luat El, ci l-ai astrucat tu, sub zgura minciunii pe care ai ajuns să o crezi tu însuți: că numai așa ești fericit.
Cât despre credință și dorința de a muri pentru ea, mărturisind-o cu glas tare? Care credință? Nu numai că nu ți se cere să mori pentru credință, dar ești îndemnat, ademenit să trăiești fără credință! Ce gândiți, oare, despre Sfinții Martiri Brâncoveni? Cei patru copii ai voievodului erau de-o vârstă cu voi, între 12 și 20 de ani! Matei avea doar 12 ani. I-a fost frică și ar fi vrut să-și lase Legea și să trăiască. Argumentul bătrânului voievod a fost demn de cea mai înaltă școală filosofică: „Dacă este cu putință, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ți renegi credința strămoșească, pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ!” Și Matei a răspuns fără ezitare: „Vreau să mor creștin! Lovește!”
Nu-ți cere nimeni să mori! Dar Biserica te roagă să trăiești în legea curăției trupești și sufletești, în dragostea adevărată cu care te iubește Hristos și să-ți cauți repere între cei care au avut, la rândul lor, dreptarul neșovăielnic al sfinților și martirilor. Și, dacă vrei, murmură aceste cuvinte din Acatistul Sfântului Ioan Valahul, noul mucenic al lui Hristos: „Bucură-te, cel ce trezești conștiințele…; Bucură-te, că ți-ai păzit cu strășnicie feciorescul trup, ca pe un templu al Duhului Sfânt…; Bucură-te, făclie nestinsă din policandrul mucenicesc, cel cu mii de brațe, al sfinților!”.
(Sursa: Ziarul Lumina)