Trăirea religioasă la copii

Fiecare om, independent de concepția sa despre lume, are o credință, crede în ceva anume. Credința, fiind un element al conștiinței, reprezintă un tot complex. Viața religioasă nu este bazată pe concepții asupra lui Dumnezeu, ci pe emoții și acțiuni în legătură cu Acesta, cu adoptarea unor comportamente specifice, precum cele de ajutorare a semenilor, de rugăciune, de frecventare a bisericii etc. Nici la copii religiozitatea nu rămâne numai o prezență psihică interioară, ea se exprimă în acțiuni. Există o vârstă a responsabilității? Cum se dezvoltă credința la copii? Se afirmă adesea că credința în Dumnezeu îl ajută pe om să fie mai bun. Este sentimentul religios o problemă de educație sau este înnăscut, este dat de Dumnezeu fiecărui om în parte?
Religiozitatea reprezintă dorința omului de a transcede viața de zi cu zi către un plan spiritual, superior. „Omul se simte împins de un instinct natural să-L recunoască și să-L cinstească pe Dumnezeu” (Toma DâAquino).
Copilul este în mod natural religios
Ca și adulții, copiii aduc după sine experiențe de viața anterioare incluzând credințe religioase și spirituale pentru a da sens evenimentelor vieții și a face față crizelor (Pfund, 2000). Ei au o serie întreagă de idei preconcepute, frici, preocupări și fantezii legate de obicei de stadiul lor cognitiv de dezvoltare și experiențele anterioare.
Rugăciunea copilului
Copilul este în mod natural religios. A. Gamelli spunea că „ușurința cu care copiii sub 4 ani se instalează într-o atitudine de rugăciune nu poate fi datorată numai învățării și imitării, ci este indiciul existenței unei tendințe fundamentale”. Însă, faptul că atâția copii dezvoltă comportamente religioase vine dintr-o convergență de influențe (educație familială, instrucție școlară, presiuni sociale).
În ceea ce-i privește pe copii, mulți cercetători susțin că nu putem separa conceptul de religiozitate de cel de dorință, considerată un proces magic. Rugăciunea, unul dintre conceptele utilizate în studiul psihologului Goldman (1964), a fost considerată de copiii cu vârste cuprinse între 6 si 16 ani ca îndeplinindu-se datorită intervenției unor puteri magice. Copiii cred în eficacitatea rugăciunii, care are legături potențiale cu credințele magice, până la aproximativ 9 ani. Cu vârsta, apare un declin al conceptelor magice și o creștere în frecvență a conceptelor raționale și a unui raționament bazat pe credință.
La 5 ani, rugăciunea presupune să te gândești la ceva
Conform lucrării Anei Ștefania Isailă, un alt studiu realizat de Woolley și Phelps (2001), a arătat că:
La 3 ani, copiii conștientizează vag acest concept. Nu știu despre rugăciune decât că în general funcționează, dar nu sunt siguri dacă propriile rugăciuni se îndeplinesc. Copiii se concentrează pe comportamentele fizice: ochii închiși, mâinile împreunate. Ei au o flexibilitate redusă a acestui concept, la fel ca și cu alte concepte care se dezvoltă în aceeași perioadă.
La 4 ani, consideră că trebuie să știi despre Dumnezeu și să crezi în El, ca să te rogi, dar nu cred că rugăciunea implică să te gândești. La această vârstă, mediul joacă un rol important: cei dintr-un mediu religios au unele aspecte ale acestui concept mai dezvoltate. Abia la această vârstă avem de a face cu o psihologie a credinței – dorinței (a desire-belief psychology), în care credințele și dorințele determină, împreună, acțiunile.
La 5 ani, copiii conștientizează acest concept și sunt familiari cu el. Nu au o mare încredere în eficacitatea propriilor rugăciuni, dar consideră că în general ele funcționează. La această vârstă, copiii consideră că rugăciunea presupune să te gândești la ceva, dar pun mai mult accent pe comportamentale fizice asociate. Conceptul este mai flexibil, căci ei cred că te poți ruga oriunde.
Influența părinților este factorul decisiv în dezvoltarea atitudinilor religioase
La 6 și 7 ani cred că rugăciunile sunt eficiente, ele pot modifica realitatea. Sunt conștienți de aspectele mentale ale rugăciunii, pe care le consideră la fel de importante ca și pe cele fizice. La această vârstă, copiii consideră că trebuie să fii om pentru a putea să te rogi și trebuie să ai un anumit grad de dezvoltare (ex. bebelușii nu pot să se roage).
Pentru ca prima experiență religioasă să aibă loc, este de ajuns ca părinții să-i ducă pe copii să trăiască „evenimentele religioase” (rugăciuni, cântări religioase, ceremonii), chiar fără să le vorbească, fără să le dea prea multe explicații. Copilul va imita, va rămâne marcat de acestea. A. Vergote: „Nimic la copil nu este natural, deoarece universul cultural în care intră va contribui la formarea și definirea comportamentului său; dar copilul nu este nici gol, ideea de Dumnezeu nu crește în sufletul său prin germinație spontană, ci anumite caracteristici psihice pot favoriza intrarea precoce a copilului în moștenirea religioasă. Mai concret, influența părinților este factorul decisiv în dezvoltarea atitudinilor religioase”. Mulți psihologi și pedagogi au împărtășit ideea că omul nu este religios, ci devine. Trezirea religioasă se produce prin întâlnirea dintre moștenirea religioasă culturală, pe de o parte, și un psihism în creștere (cu cerințele, dorințele și posibilitățile sale) pe de altă parte.
Cum își exprimă copiii nevoile lor spirituale?
Cercetări mai noi (2007) sugerează că, deși limitate comparativ cu adulții, chiar și copiii au experiențe religioase și întrebări existențiale, în timp ce adulții pierd adesea legătura cu divinitatea pe măsură ce câștigă dexteritate intelectuală. Copiii au nevoie de un limbaj religios specific pentru a numi, a da valoare și a exprima preocupările fundamentale. Copiii nu doar învață despre Dumnezeu, ci Îl trăiesc în mod cognitiv și tactil, dezvoltând propriile scheme cognitive pentru a-și structura cunoștințele teologice.
Cercetările asupra gândirii cognitive relevă faptul că tendința copiilor de a exprima conținuturi teologice este legată de crearea imaginilor antropomorfice, atribuindu-I lui Dumnezeu diverse caracteristici umane pentru a-L putea concepe. Piaget relatează un dialog elocvent între o fetiță de 9 ani și tatăl său: „Tată, Dumnezeu există cu adevărat?” Tatăl răspunde, însă nu e total convins. Fetiță răspunde: „Cred că exită cu adevărat, fiindcă are un nume”.
În copilărie, copiii sunt fascinați de magie și mister, pe de o parte, și de frica de pedeapsă în cazul conștientizării de a fi făcut o faptă rea, pe de altă parte. Copii Îl concep pe Dumnezeu în termeni de puteri supranaturale și finalism (tendința copiilor de a da oricărui eveniment un final fericit).
Pe măsură ce cresc, copiii devin tot mai altruiști
Într-un studiu a lui Ugurel – „Semin” (1952), copii cu vârsta între 4-16 ani erau rugați să împartă un număr inegal de nuci între ei înșiși și un alt copil. Fiecare copil a primit un număr inegal între 5-15 nuci. Pentru a împărți nucile, copiii aveau trei posibilități: a) să le împartă în mod egal, lăsând o nucă deoparte; b) să le împartă în mod egoist, luând una în plus pentru ei înșiși; c) să le împartă în mod altruist, dând una în plus unui alt copil. Rezultatele acestui studiu au făcut o demonstrație asupra comportamentului egoist, arătând că acesta se diminuează cu vârsta: în timp ce la vârsta de 4-6 ani, 67% dintre copii erau egoiști, la vârsta de 9 ani, doar 23% dintre copii erau egoiști, iar la vârsta de 12 ani comportamentul egoist dispare complet. Pe de altă parte, rezultatele au arătat că altruismul crește ușor cu vârsta, atinge apogeul la vârsta de 7 ani, când 63% dintre copii împărțeau nucile în mod egal.
Experiment
Într-un alt experiment, Green Schnider (1974) a investigat diferențele de vârstă în comportamentul altruist în trei situații. Subiecții erau 100 de băieți împărțiți în 4 grupuri de vârstă: 5-6 ani, 7-8 ani, 9-10 ani, 13-14 ani. Băieții din grupul cel mai tânăr erau testați individual, în timp ce cei mai în vârstă erau testați în grupuri. În prima situație, subiecții erau rugați să se ofere voluntari pentru a aduna cărți pentru copiii săraci. Ei erau rugați să lucreze 15 minute din timpul lor de masă fie pentru 1, 2, 3, 4 sau 5 zile. În a doua situație, experimentatorul scapă în mod „accidental” 5 creioane pe podea, iar subiectul avea oportunitatea de a ajuta să le ridice.
În a treia situație, subiecților li se dădea 5 batoane de ciocolată și li se spunea că pot împărți batonul de ciocolată cu un alt copil în școală. Rezultatele acestui studiu au indicat că împărțirea batonului creștea odată cu vârsta, ajutarea la ridicarea creioanelor creștea până la vârsta de 9-10 ani, când toți băieții ajutau efectiv, dar voluntariatul strângerii cărților nu e corelat cu vârsta.
Concluzia cercetătorilor a fost că, cu cât copiii înaintează în vârstă, competența lor în interacțiunea cu mediul crește. Ca rezultat al maturizării, copiii realizează că adulții se așteaptă ca ei să ajute atunci când este nevoie. Această realizare ar putea duce la o creștere a sentimentului responsabilității de a ajuta pe ceilalți în nevoie.
(Andreea Raluca NEAGU, www.ziarulumina.ro)