Trăim o singură dată

A pornit spre tipar Jurnalul personal al deținătorului acestei rubrici. Întâmplător sau nu, pornește din 2004, adică din momentul în care s-a rânduit primul articol la „Colțul condeierului” și ajunge până la finele lui 2014. „Te sinucizi – m-a avertizat un prieten care s-a ostenit să citească Jurnal în manuscris – nu se «dă din casă» așa, cu mâinile amândouă, fără minime precauții. Vei stârni nemulțumiri și-n dreapta, și-n stânga, dar mai ales în cercul amicilor. Cu siguranță, nu vei bucura pe nimeni. Și mă-ntreb, la urma urmei, ce ți-a venit? Se spune că autorii își redactează Jurnalul în perioadele lor lipsite de inspirație creatoare; asta vrei să demonstrezi?” Dacă asta va fi fost, atunci, quod erat, demonstrandum… N-am tratat niciodată însemnările zilnice drept cine știe ce „egodocument” și n-am bănuit că, până la urmă, vor tinde să se rânduiască într-o specie literară a genului memorialistic creditată cu responsabilități „în oglindirea epocii” (cum pretențios sună titlul unei teze de doctoratcu tema „Jurnalele personale”).
La început au fost simple însemnări de rutină menite să-mi amintească ce va fi, nu ce-a fost. Cam așa: „Joi la ora 11, ședința cutare.” După care am început să notez și câte ceva despre eveniment în sine, în ideea că-mi va folosi la îndeplinirea obligațiilor gazetărești, din totdeauna puse sub semnul fatidicelor întrebări „cine, unde, cum, când, de ce?” A urmat adăugarea unor scurte aprecieri asupra întâmplării culturale la care fost-am martor și, încet-încet, banala agendă a început să prindă viață proprie, ieșind din crisalidă și devenind Jurnal personal dotat cu o anume capacitate de „arhivare a timpului efectiv trăit” și cu pretenții de ieșire în lume. De discutat ar putea rămâne, eventual, cantitatea de sinceritate investită, câtă vreme Călinescu o pune deschis sub semnul întrebării („Sinceritatea este mai puțin probabilă în Jurnalele destinate publicării decât în cele scrise doar pentru uzul scriitorului”), iar Eugen Simion vorbește despre „ficțiunea Jurnalului intim”; am întâlnit chiar formularea „Jurnalul – o minciună credibilă”. Dar tot Călinescu scrie, în altă parte, că „Un jurnal numai pentru sine este un nonsens” – deci, toate tind, într-un fel sau altul, către împărtășire publică. Atunci, toate-s nesincere… încă puțin și ajungem la Jules Renard, autorul cinicei aserțiuni „a scrie înseamnă aproape totdeauna a minți”. Recunosc: pregătind Jurnalul pentru tipar am mai contras, am mai sărit, am mai omis, am mai ponderat limbajul, că una-i când vorbești cu tine însuți, alta-i când ieși în Agora.
Care ar fi destinatarul acestor pagini? Are un statut destul de incert: l-aș identifica mai întâi cu obișnuitul cititor de cotidiene, motiv pentru care, într-o bună măsură, recurg la tipul de adresare gazetărească. Cred c-ar prezenta interes și pentru cei particular interesați de viața spirituală a unui oraș românesc cu vechi tradiții în domeniu și reală potență în contemporaneitate. Regret profund faptul că n-am avut nici prevederea, nici răbdarea, poate nici timpul, să țin un jurnal în răstimpuri mult mai spectaculoase ale vieții decât perioada aparent pașnică a post-pensionării. Oricum, rămân ratate (memorialistic) perioade de mai mare interes. Cum ar fi, pentru un anumit public, aceea a primei tinereți petrecute (după debutul editorial încă din studenție) în preajma microfonului, când, la 20 și ceva de ani, transmitea la Radio România meciurile echipei naționale din țară și străinătate. Ca și – dar, pentru altă categorie de cititori – lupta (că luptă a fost!) de acum aproape jumătate de veac pentru înființarea revistei „Cronica”. Apoi, a Editurii „Junimea”. Și mai spectaculoși cei 11 ani petrecuți la direcțiunea Teatrului Național. Perioadă în care (și împotriva interdicțiilor privind construcțiile social-culturale) autorul s-a implicat în edificarea Teatrului din Suceava, a Casei Scriitorilor din Iași… Ca să nu mai vorbim despre episodul tiraspolean, văzut din postura corespondentului de front la războiul de la Nistru – adică, din tranșee.
Întâiul mobil al scrierii Jurnalului s-ar putea să fie de sorginte cronicărească, amintind acel „să să știe” din vechime ce sugera postura martorului. Nu și neimplicarea (de altfel, mimată) cronicarilor, în cazul nostru deschis ținută la distanță, Jurnalul având destule accente polemice. Așadar, în februarie, când autorul împlinește 75 de ani, apare cartea de peste 800 de pagini intitulată „Trăim o singură dată”.